Revista Secolul 20 a luat naştere în 1961, sub imperativul unui comandament al Junimii maioresciene: nevoia echilibrării atenţiei acordate localului, României, cu o deschidere spre universalitate. În condiţiile foarte restrictive ale comunicării cu lumea, aşa cum au fost ele impuse de dictatura totalitară comunistă, pariul acestei reviste părea din capul locului pierdut. Şi totuşi, prin efortul conjugat al mai multor intelectuali şi prin adoptarea unui joc strategic inteligent cu puterea politică a acelor vremuri, revista, chiar dacă a avut unele momente dificile, nu numai că a supravieţuit, dar a şi repurtat frumoase victorii.
Este trecerea de la 20 la 21, cu provocările primului deceniu ale noului secol, o simplă schimbare de cifre sau are ea o semnificaţie mai profundă? Înclinăm spre a doua variantă a alternativei, tot aşa cum nici trecerea de la secolul 19 la secolul următor nu a fost lipsită de semnificaţii majore. Atunci marcăm revoluţia cuantică, apoi cea relativistă, triumful artei moderne, al structurii şi formei, în dauna substanţei; acum ne aflăm sub dominaţia crescândă a globalizării de toate felurile şi sub efectul noutăţilor aduse de descifrarea genomului uman, de revoluţia internetului. Ele marchează şi momentul aniversar, semicentenar, al acestei reviste, care la naşterea ei cunoştea primele semne ale emergenţei paradigmei informaţionale şi comunicaţionale iar acum se afla sub presiunea nevoii de integrare a diferitelor tipuri de arte şi a acestora cu tehnologia, cu ştiinţele şi cu spiritualitatea.
O simplă parcurgere a colecţiei revistei ne dezvăluie mulţi paşi în direcţia cea bună. Dar ceea ce rămâne deocamdată ca proiect este mult mai greu decât ceea ce se înscrie la capitolul realizărilor. De aceea, ea are nevoie de sprijinul substanţial al instituţiilor noastre culturale.
Dacă în anii ’60, când se năştea, această revistă avea menirea de a oferi o deschidere în contextul unei imense închideri impuse de o dictatură totalitară, în care evenimentele culturale ale lumii ajungeau la noi cu multă zgârcenie, acum se poate spune că situaţia s-a inversat. Globalizarea cunoaşterii şi a comunicării a adus cu sine globalizarea culturii, iar televiziunea şi, mai ales, internetul, furnizează o cantitate de informaţie care depăşeşte capacitatea umană de cuprindere. Suntem ca un organism care riscă să înfulece mult peste ceea ce poate digera. În aceste noi condiţii, revista Secolul 21 are în faţa sa un proiect diferit de cel care a motivat, în anii ’60, apariţia ei.
Societatea românească se află şi astăzi sub tensiunea care există încă din secolul al XIX-lea, o tensiune pe care Virgil Nemoianu (în Convorbiri literare, februarie 2010) a caracterizat-o, rezumând proiectul Junimii lui Titu Maiorescu, prin trei decalaje: dintre inovaţie şi tradiţie; dintre universal şi local; dintre ordine şi libertate. Tocmai în actualitatea proiectului junimist se află, cred, şi proiectul revistei Secolul 21. Tradiţia continuă să opereze fără suficient discernământ critic, lăsând greu loc schimbării, inovaţiei; deschiderea spre lume este încă timidă, mereu ne este impusă din afară şi ne prinde nepregăţiti. Aflăm din monitorizări europene şi internaţionale că, în multe privinţe, suntem încă în coada Europei. Situaţia aceasta e strâns legată de cel de-al doilea decalaj, dintre universal şi local. România europeană pendulează mereu, pentru mulţi intelectuali, între pleonasm (suntem europeni dintotdeauna) şi oximoron (integrarea europeană ne răpeşte identitatea). Nu se înţelege că identitatea nu se reduce la tradiţie, ea include şi capacitatea interacţiunii cu lumea; de aici, din această neînţelegere, apare pretinsul conflict dintre identitatea românească şi integrarea europeană. În ceea ce priveşte decalajul dintre ordine şi libertate, noua sa formă a apărut clar din 1990 încoace, prin confuzia dintre libertate şi anarhie, prin confundarea democraţiei cu dezordinea.
Cerintele societăţii globalizate şi ale integrării europene impun culturii româneşti un metabolism cu toate culturile lumii, înţelegerea faptului că atât creaţia culturală, cât şi evaluarea ei au devenit procese globale. Această nouă situaţie nu este o ameninţare, ci o imensă oportunitate, un test de maturitate pe care cultura românească trebuie să-l treacă. Pe această direcţie se înscrie, cred, şi proiectul revistei noastre.