Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu Profesorul Solomon Marcus cu un amestec de plăcere și amuzament. Aveam doar cinci-șase ani (încă nu mergeam la școală) și venisem cu părinții și sora mea mai mare, pentru câteva zile, în București.
Stați puțin! Am scris Profesorul ! Dar aș putea foarte bine să scriu unchiul, căci Solomon Marcus este fratele tatălui meu. De altfel, asta a fost marea mea dilemă a copilăriei și adolescenței: cum să mă adresez unui om atât de important și deosebit? Căci așa îl vedeam cu ochii mei de copil, și așa îl consider și acum, departe de vârsta aceea. Am hotărât atunci să evit orice adresare directă.
Dar să revenim la prima mea întâlnire cu un mare matematician. Întâlnirea a avut loc – unde altundeva? – la Catedra de Analiză Matematică a Universității din București. Eram foarte impresionată, dar, în același timp, și mândră, că voi vorbi cu unchiul meu, o persoană foarte ocupată. Deși nu mergeam încă la școală, știam să scriu (cu litere mari de tipar) și se pare că știam și să socotesc (cu numere nu prea mari) Solomon Marcus chiar mi-a pus niște întrebări de aritmetică (elementară), la care am răspuns corect. Mândră în sinea mea că m-am descurcat foarte bine și că am evitat orice adresare directă, cred că încă de pe atunci mi-a încolțit în minte ideea de a reveni la Facultatea de Matematică. Ceea ce s-a și întâmplat, mulți ani mai târziu, când am devenit studentă la secția de Informatică a Facultații de Matematică din București. Între timp, am mai avut, desigur, întâlniri cu Solomon Marcus și cu soția sa, Profesoara Paula Diaconescu. Paula era profesoară la Facultatea de Litere. Eu continuam să fiu timidă și tăcută, dar eram totdeauna bucuroasă să întâlnesc oameni atât de importanți. Să fii profesor, și încă profesor universitar, era ceva deosebit în mintea mea de copil. Părerea mea nu s-a schimbat. […]