Mă număr printre cei care, elevi norocoși în anii ’46-’47, l-au avut pe Solomon Marcus meditator la matematică.
În puținele ore pe care le-am petrecut atunci împreună, pe parcursul meditațiilor la matematică, am preluat de la tânărul meu dascăl nu atât cunoștințele de matematică, ci, mai ales, valorile umane pe care le susținea cu ardoare și care-i erau, neabătut, norme de conduită.
Firul roșu care-i traversează viața și opera e, fără îndoială, valoarea: savant de mare valoare academică, recunoscută pe plan național și internațional, Solomon Marcus a creat valoare prin întreaga sa operă științifică, iar ca Profesor a promovat valorile susținându-i neobosit pe cei tineri. A fost un iubitor de oameni, aflat mereu în sprijinul celor pentru care dorea un viitor profesional și uman cât mai bun.
Prin anii ’70, sau ’80, fără să fi fost implicat în domeniile sale de activitate științifică, am participat dintr-un interes lesne de înțeles la o sesiune științifică organizată de Academia Română, căci se anunțase și o comunicare importantă a cunoscutului matematician. Aflat în sală, asist la o scenă inedită pentru mine și aproape incredibilă. Profesorul Marcus se așază în fața tablei, scrie cu creta o seamă de nume și conchide: „De fapt, autorii comunicării mele științifice sunt acești tineri, studenți la matematică, pe care eu doresc să-i sprijin în realizarea unui viitor autentic de matematicieni români”. […]