Am fost atras de Solomon Marcus, – pentru mine Profesorul – cu mult înainte de a-l fi cunoscut personal. Ca elev de liceu, urmăream cu mare interes diversele articole publicate în revistele de cultură ale vremii – a doua parte a anilor 1960 – de către doi matematicieni, Gr. C. Moisil și S. Marcus. Puține din articolele celor doi autori se refereau direct la matematică, dar aproape toate conțineau indirect idei, fapte sau crâmpeie de raționamente matematice. În aceeași perioadă, am început să citesc literatura de popularizare a matematicii, printre care o carte de logică și teoria mulțimilor (Moisil) și o carte de analiză matematică (Marcus). Din aceste cărți, nu am învățat tehnic multă matematică – era prea avansată – dar, mult mai important, am început să deprind gândirea matematică, un mod de a gândi logic, analitic și precis. Pe această cale am descoperit o matematică diferită de cea predată în școală, o matematică care m-a cucerit total. În această matematică, limba naturală ocupa un loc foarte important.
Copilul Marcus a avut trei nevoi care au rămas constante în întreaga viață: nevoia de a înțelege, nevoia de emoție și nevoia de oameni. Rugăciunile pe care le-a învățat la un anumit moment nu au avut ecoul scontat de tatăl său, pentru că nu i se „explica niciodată sensul celor citite”. Fiorul existențial i s-a revelat mai întâi prin poeziile lui Eminescu, Hugo, Poe, Goethe, Rilke, Arghezi, Blaga, Barbu, Baudelaire, Mallarmé (în ordinea indicată de Profesor), apoi prin matematică, muzică și filosofie. Pentru nevoia de oameni, trimit la cartea sa cu același titlu, publicată de editura Spandugino în 2015.
Așa cum Profesorul a mărturisit în diferite ocazii, elevul Marcus a avut rezultate școlare inegale: în clasa a doua de liceu a rămas repetent pentru că nu a putut recita poezia Rândunel (de O. Carp, pseudonimul literar al lui G. Proca), dar în 1944 a fost clasificat primul din cei 156 de candidați înscriși la examenul de bacalaureat în Moldova. Acest succes i-a conferit dreptul de a se înscrie fără examen la orice facultate. Eșecul din anii de liceu nu i-a micșorat cu nimic interesul și pasiunea pentru poezie și literatură. A hotărât să se inscrie la Facultatea de Științe a Universității din București unde a ales matematica mai puțin din motive matematice și mai mult din curiozitate lingvistică: lista cursurilor oferite includea titluri misterioase, ca analiză infinitezimală și numere transfinite. Peste ani, lingvistica a jucat un rol foarte important atât în viața sa personală (a avut o căsătorie lungă și fericită cu Paula Diaconescu, o distinsă profesoară de lingvistică de la Universitatea din București), cât și în cariera de matematician și, mai târziu, de cercetător interdisciplinar. Pasiunea sa pentru limba română a fost, pentru cel ce scrie aceste rânduri, ne-egalată. Iată un singur exemplu. La un moment dat, l-am întrebat de ce a rămas în România, având atâtea posibilități de a se stabili în Occident. Cel mai important argument invocat a fost de ordin lingvistic: deşi cunoştea şi folosea activ, cu diverse competențe, franceza, engleza, rusa și germana, Profesorul „simțea” că numai în limba română poate să se exprime, cu un control deplin, într-o mare varietate de forme şi nuanțe. Ce dovadă de iubire pentru limba română ar putea fi mai puternică?
Profesorul a avut foarte mulți studenți și colaboratori. Tuturor le împărțea cu generozitate idei, articole și cărți. O componentă importantă a colaborării cu Profesorul era „ritualul” supervizării scrierii unui articol. Profesorul primea manuscrisul – literal „scris de mână” în anii ’70-’80 –, citea primele două sau trei pagini, le corecta și comenta, apoi le returna autorului care trebuia să citească foarte atent însemnările și să refacă restul articolului ținând seama de ele. Noua versiune era citită de Profesor (nu era recomandabil să rămână o greșeală deja semnalată), noi comentarii apăreau, și în 5, 6, câteodată mai multe, iteratii, manuscrisul ajungea la stadiul când putea fi trimis spre publicare. Profesorul avea idei și recomandări idiosincratice privind cercetarea, unele în contradicție cu practica altor (multor) colegi din Universitate. De exemplu, Profesorul considera că, într-o lucrare de matematică, partea de formule trebuie să fie aproximativ la fel de lungă ca partea scrisă în limba naturală, porțiune care trebuie redactată cu aceeași grijă ca partea formală; cerea ca lucrarea să aibă o motivație solidă și să fie ilustrată cu exemple și contra-exemple pertinente; nu se temea să dea subiecte de cercetare studenților și de multe ori le publica rezultatele chiar înaintea absolvirii facultății. Ca student în anul al doilea al Facultății de Matematică, am prezentat, la recomandarea sa, o lucrare la o conferință organizată la Academie, fapt ce a stârnit indignarea unei profesoare care crezuse că sunt asistent universitar.
Când îi comunicai Profesorului un nou rezultat, erau multe șanse să fii invitat să i-l „povestești” înainte de a-l citi. De obicei, discuția avea loc pe Calea Victoriei, însoțindu-l pe Profesor pe drumul de la Universitate spre casă, cu un popas la cunoscuta cofetărie Nestor. Efortul de a exprima un rezultat matematic în limbaj natural, fără posibilitatea de a scrie o formulă, este considerabil: el însă te ajuta să înțelegi mai bine fenomenul matematic și, nu de puține ori, conducea la întrebări și revelații neașteptate. […]