Aşa-i ziceam în grupul nostru de la Facultatea de Matematică, de la Colectivul de Studiul Sistemelor. Numele era total subînţeles, articolul hotărât accentua acest lucru… Se spune că Brâncuşi ar fi justificat plecarea din atelierul lui Rodin cu o zicere-proverb de tipul „la umbra marilor copaci…” Domnul Profesor contrazice proverbul. A fost (este, prin noi şi prin operă) un mare copac, dar care nu a umbrit niciodată pe nimeni, ba chiar dimpotrivă – mulţi am crescut în preajma-i şi, cu mare probabilitate, am fi crescut (sau poate nu) cu totul altfel, dacă nu aveam privilegiul să-i fim/să ne fie alături.
Cultură imensă, creativitate debordantă-contagioasă, altruism intelectual şi uman, o putere (de fapt, plăcere) de muncă aproape nefirească, vocaţie de profesor-lider-de-şcoală – încerc să rezum, oprindu-mă „pentadic”, trăsăturile pentru care atâta lume l-a admirat, pentru care discipolii şi colaboratorii se ştiu îndatoraţi. Bineînţeles, mai sunt şi alte trăsături. Voi reveni, ilustrând explicit sau implicit.
Autobiografic, desigur. Îl simt încă prea aproape pentru a trece la un nivel impersonal. Se împlineşte curând un an de când a plecat. Un an cât o eternitate, un an cât o zi… Când deschid calculatorul, îi caut din reflex mesajele e-mail – erau perioade când veneau mai multe pe zi, de vreo unsprezece luni n-a mai venit nici unul…[…]