SUMAR

 

ANA BLANDIANA

Constructorul unei rare solidarităţi poetice

Era într-o noapte de mai în 2011 când, înainte de a închide computerul pe la ora 2, mi-a sosit un mesaj de la o scriitoare din Belgrad care-mi scria că tocmai a aflat, şi nu-i vine să creadă, că a murit Petru Cârdu. A doua zi urma să ne întâlnim la Timişoara pentru vernisajul expoziţiei „Rusaliile Negre“ dedicate deportărilor de pe graniţa iugoslavă din 1951, unde urma să vorbească şi el. În ultimele zile schimbasem mai multe email-uri cu detalii despre hotel şi program. În aceste condiţii, vestea dispariţiei apărea halucinantă, ca un fel de fruct absurd al oboselii şi nopţii. Cu câteva luni în urmă ne întâlnisem la Belgrad cu prilejul unor lecturi publice pe care le făcusem împreună, eu ca autor al unui volum de versuri apărut şi el ca traducător şi editor în limba sârbă. Petrecusem alături o zi întreagă împreună şi mă frapase faptul că pe parcursul ei nu mâncase şi nu băuse nimic, ca şi cum ar fi ţinut post negru, ceea ce era cu atât mai uimitor cu cât între timp era de un umor debordant şi într-o continuă efervescenţă. Felul în care modera sesiunea de întrebări de după lectură făcea o asemenea priză la public, încât dialogul devenea un act de cunoaştere reciprocă şi aproape de prietenie. Era viu într-un mod superlativ, nu părea obosit, deşi venise de la Vârşeţ în cursul nopţii şi se întorcea seara, era viu într-un mod care — pentru că părea să nu mănânce şi să nu doarmă niciodată, dar era mereu vesel — îl transformase într-un fel de elf, într-o fiinţă existând doar prin spirit şi dăruire.

În drum spre Timişoara şi apoi mai departe spre Vârşeţ pentru a fi prezenţi — oricât ar fi părut de neconceput — la înmormântare, ne-am gândit continuu la el, la opera şi destinul poetului care a fost în stare nu numai să existe în acelaşi timp în două culturi, evoluând pe graniţa dintre ele şi reuşind să o estompeze, nu numai să-şi scrie cărţile, să scoată o excepţională revistă de poezie internaţională, să conducă o editură capabilă să reziste publicând poezie (KOV), să susţină şi să decerneze timp de decenii prestigiosul Premiu European de Poezie, dar a fost în stare într-un mod aproape miraculos — continuând şi dezvoltând iniţiativele lui Vasko Popa — să transforme un orăşel de la frontiera sârbo-română, Vârşeţ, într-o adevărată capitală culturală europeană.

Felul în care Petru Cârdu şi-a închinat viaţa şi talentul extraordinarului fenomen literar care se numeşte KOV este fără pereche în lumea artistică, unde fiecare este preocupat doar de propriile opere, de succesele personale mereu în concurenţă cu ale altora. Prin capacitatea sa de a se dărui celorlalţi, prin ştiinţa sa de a se pune în valoare nu numai pe sine, ci şi tot ceea ce iubea şi preţuia, prin felul în care ştia să împletească altruismul cu intuiţia artistică şi să coaguleze energiile artistice prin forţa propriei energii intelectuale, Petru Cârdu a fost ctitorul unui alt mod, mai vital şi mai eficient, de a înţelege poezia, constructorul unei rare solidarităţi poetice. Fixat geografic şi artistic pe frontiera dintre sensibilitatea sârbă şi cea românească, el a fost avant la lettre un autentic reprezentant al Europei, un cetăţean al lumii unificate prin poezie.

Într-o vreme în care România îşi renega geniile răspândite pe glob, românul Petru Cârdu, poet de limba română si sârbă şi cetăţean al Iugoslaviei, îi vizita şi le lua interviuri, care apăreau în marile ziare de la Belgrad, lui Emil Cioran, lui Eugène Ionesco, lui Mircea Eliade. Nu mă îndoiesc că prezenţa, atât de calificată şi de entuziastă, alături de ei a acestui tânăr român a reprezentat o bucurie şi o compensare pentru marii dezţăraţi acoperiţi de gloria restului neromânesc al lumii. Pe marginea gropii din cimitirul din Vârşeţ, în timp ce doi preoţi, unul român şi unul sârb, îl prohodeau fiecare în limba lui, mi-am amintit cum ne-am cunoscut. Era în 1982, se anunţase că mi se atribuise premiul Herder, dar nu eram încă sigură că voi primi viza de ieşire pentru a lua parte la ceremonia decernării, când m-a căutat la biblioteca Institutului de Artă plastică, unde lucram, un adolescent brunet care mi-a cerut un interviu pe care avea să-l publice în Iugoslavia. Am răspuns întrebărilor foarte inteligente pe care mi le-a pus fără să fiu convinsă că ceea ce spun va fi publicat, atât de tânăr îmi era interlocutorul şi atât de desprins de complicatele probleme, în mijlocul cărora ne mişcam, părea. Cu atât mai mare mi-a fost uimirea când, ajunsă aproape prin absurd la Viena cu doar câteva ore înaintea ceremoniei, am găsit în holul hotelului „Imperial“ ziarul iugoslav Borba deschis la pagina cu fotografia mea şi interviul.

Pentru mine, prietenia noastră a început prin acea bucurie pe care mi-a dăruit-o cu gingăşie, chiar în ziua solemnă, şi care a reuşit să şteargă în mine tot stresul memoriilor şi audienţelor suportate în speranţa că voi putea ajunge în aula vechii universităţi vieneze, acolo unde fusese student Eminescu, fără să ştiu dacă nu sunt zadarnice.

Faptul că Premiul European pentru Poezie se va numi de acum înainte Premiul European pentru Poezie Petru Cârdu este nu numai omagiul firesc adus marelui poet care a fost, ci şi un act de dreptate prin care, după ce a dăruit totul acestei opere, opera se întoarce pentru a se aşeza, ca un soclu, numelui şi staturii sale în posteritate. Astfel, el se înscrie în strălucitul şir de poeţi ai lumii aleşi de el însuşi să formeze pleiada de premianţi KOV, deţinătorii unui mare premiu al poeziei şi empatiei poetice. Sunt onorată că m-a prenumărat printre ei şi îi mulţumesc încă o dată, cu o recunoştinţă tulburată de durere, în acest început de eternitate, pentru felul în care am fost şi vom fi mereu colegi.

---

 

OMUL ŞI OPERA

NOTE BIBLIOGRAFICE de ANA CÂRDU

Petru Cârdu s-a născut la 25 septembrie 1952, la Sâmianaş-Bariţe (30 de kilometri depărtare de oraşul Vârşeţ şi la câţiva kilometri de frontiera cu România). S-a stins din viaţă la 30 aprilie 2011. Şcoala primară, începută la Bariţe, o termină la Vârşeţ, unde absolvă şi liceul (secţia în limba română). Studiile superioare le face la Belgrad (filologie) şi la Bucureşti (Istoria şi teoria artei). Încă din anii studenţiei a lucrat în redacţia revistei Tribuna tineretului, apoi în redacţia revistei Lumina, a revistei Polja, a fost membru în Colegiul de redacţie al publicaţiilor Societăţii de Limba Română din Voivodina etc.

Din anul 1977 este redactor, apoi redactor responsabil şi preşedinte al Comunei literare Vârşeţ (KOV) unde rămâne până la trecerea sa în nefiinţă. În anul 1984 se angajează ca redactor corespondent pentru Vârşeţ al Postului de Radio Novi Sad. În calitate de comentator şi redactor al emisiunii Radiospectru a îmbogăţit viaţa culturală prin texte despre cultura de pe tot mapamondul, precum şi prin interviuri cu personalităţi din ţară şi străinătate (Cioran, Eliade, Noica, Krleža, Ionesco, Vladimir Devide, Michel Deguy, Ciril Zlobec, Desanka Maksimović, Saşa Pană, Nichita Stănescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ana Blandiana, Reiner Kunze, Elena Cizova, Tomas Tranströmer, Hans Magnus Enzensberger, Ezra Pound, Czeslaw Milosz, Milorad Pavić, Miodrag Pavlović, Dusan Matić, Miloš Crnjanski, Marin Preda, Geo Bogza şi alţii).

Debutează precoce cu poezii în ziarul Libertatea (1968) iar editorial, cu volumul Menire în doi (1970), la Editura Libertatea. Încă din liceu, când îşi citeşte poeziile la seratele literare, uimeşte prin inventivitate creatoare, prin jocul şocant cu figurile de stil. Volumul Aducătorul ochiului, Libertatea, Panciova 1974, primeşte premiul revistei Lumina.

În 1971 publică volumul bilingv de poeme Pronume/ Zamenice, la KOV şi Libertatea, apoi volumul Căpşuna în capcană, Libertatea, Panciova, 1988; Jagoda u klopci, Bratsvo jedinsvo, Novi Sad, 1988 (traducător Vladimir Zorić — pseudonimul sub care Petru Cârdu îşi semna poemele traduse sau scrise în limba sârbă ); în 1990 îi apare The Trapped Strawberry (traducători Brenda Walker şi Dušica Marinkov) la editura Forest Books din Londra; În biserica Troia, Libertatea, Panciova, 1992; U crkvi Troja, Rad, Beograd 1992 (traducător Vladimir Zorić); Ljubičasto mastilo Rad, Belgrad, 1997; Cerneala violetă, Orient — Occident, Bucureşti, 1998; Şcoala exilului, Pasărea măiastră, Craiova, 1998 (cu o prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş); Saučesništvo, Rad, Belgrad, 2003 (traducător Vladimir Zorić); Complicitate, Libertatea, Panciova, 2007, volum de poeme alese, cu o prefaţă de Marcel Tolcea, ultima carte care a apărut în româneşte la Editura Libertatea, în Biblioteca Opere alese — BOA. Urmează volumul în sârbă Moj građanski šešir, Prometej, Novi Sad,2009, cu o postfaţă de Draško Ređep. Postum îi apare volumul de poeme alese Škola izgnanstva, KOV, Vârşeţ, 2012, cu o prefaţă de Gabriel Băbuţ. Cartea a apărut în prestigioasa bibliotecă Evropska nagrada za poeziju KOV. Petru Cârdu a fost cel de al nouăsprezecelea laureat al Premiului European pentru poezie KOV (decernat postum), pe care Comuna literară Vârşeţ îl acordă din doi în doi ani şi al cărui fondator este chiar Petru Cârdu. Acest premiu cunoscut pe toate meridianele, a devenit astăzi Premiul European pentru poezie KOV — PETRU CÂRDU. A fost creat în anul 1993 cu dorinţa de-a fi o punte între poezia sârbă şi cea europeană, o legătură între poeţii lumii şi între operele acestora. Printre deţinătorii Premiului European pentru poezie KOV se află: Vjačeslav Kuprijanov, Justo Jorge Padrón,Tomas Tranströmer, Charles Simić, Paavo Haavikko, Ştefan Aug.Doinaş, Miodrag Pavlović, Paul Muldoon, Tadeusz Różewicz, Ana Blandiana, Roberto Mussapi, Vesna Parun şi alţii.

Petru Cârdu este şi autorul unor importante antologii, precum: Popodne u gradu — După amiază în oraş, antologie de poezie românească din Voivodina, KOV, Vârşeţ, 1983; Avangarda românească, Delo, Belgrad, 1986; Antologia poeziei româneşti a secolului XX, Svetovi, Novi Sad, 1991; Efemera mea veşnicie, antologia poeziei slovene, Univers, Bucureşti, 1984; Antologia poeziei muntenegrene — supliment special al revistei Lumina, 1975; antologia poeziei sârbe contemporane Poeţi sârbi, Libertatea, Panciova şi Zavod za udzbenike i nastavna sredstva, Belgrad, 1998. De asemenea, a realizat şi sute de traduceri din poeţii sârbi şi români publicate în revistele de literatură din România şi respectiv Serbia.

Adevărat ambasador al literaturii române în Serbia, Petru Cârdu a tradus zeci de volume de poezie ale autorilor români, dintre care amintim: Nichita Stănescu, Stanje poezije, Rad, Belgrad, 1980; Ştefan Aug. Doinaş, Akvarjum, KOV, Vârşeţ, 1982; Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Svetoci, Novi Sad, 1989, ediţia a doua 1996 şi Branicevo, 2011; Paul Celan, Prepiska i rumunske pesme, KOV, Vârşeţ, 1994; Ştefan Aug. Doinaş, Pijač rose, KOV, Vârşeţ, 1990; Ion Caraion, Odsustvo i praznik, Oktoih, Podgorica, 1993; Ana Blandiana, Svedoci, KOV, Vârşeţ, 1993; Ştefan Aug. Doinaş, Rodjen u utopiji, Rad, Belgrad, 1994; Lucian Blaga, Božja senka, Rad, Belgrad, 1995; Mircea Eliade, Beskrajni stub, KOV, Vârşeţ, 1995; Eugène Ionesco, Engleski bez profesora, KOV, Vârşeţ, 1997; Emil Cioran, Na vrhuncu beznadja, Poligraf, Belgrad, 1998; Emil Cioran, Moja zemlja, KOV, Vârşeţ, 1998 (traducere din franceză); Ion Caraion, Vetar i sneg, Rad, Belgrad, 1999; Gellu Naum, Boja sna, Rad, Belgrad, 2000; Emil Cioran, Krik beznadja, Oktoih, Podgarica, 2001; Dumitru Ţepeneag, Uzaludna umetnost fuge, KOV, Vârşeţ, 2002; Nichita Stănescu, Munja i hladnoća, KOV, Vârşeţ, 2007; Constantin Noica, Molite se za brata Aleksandra, KOV, Vârşeţ, 2007; Emil Cioran, Priručnik o strasti, Braničevo, Požarevac, 2009; Ana Blandiana, Andjeli i biljke, KOV, Vârşeţ, 2009; Emil Cioran, O bogu, o muzici, o ljubavi, Braničevo, Požarevac, 2010; Urmuz, Bizarne stranice, KOV, Vârşeţ, 2011; Herta Müller, Pisicile în parcaj, KOV, Vârşeţ, 2010 (împreună cu Tamara Bačković). Din limba sârbă şi slovenă a tradus: Miodrag Pavlović, Gloria reversului, Libertatea, Panciova, 1989; Ciril Zlobec, Prizonier al corpului (traducere împreună cu Ştefan Aug. Doinaş), editura Eminescu, Bucureşti, 1985; Vasko Popa, Rumunske i druge pesme, KOV, Vârşeţ, 2002.

A tradus şi câteva piese de teatru: Milica Novković, Kamen za pod glavu, 1979, Jovan Sterija Popović, Ženidba i udadba, Dušan Jovanović, Oslobodjenje Skoplja (1984), precum şi sute de versuri ale poeţilor sârbi, publicate în prestigioase reviste literare din toată România.

KOV — originală organizaţie a creatorilor şi iubitorilor de artă — îşi concentrează activitatea pe publicarea cărţilor de proză şi, mai ales, a celor de poezie. Nu de rare ori, presa din Serbia a scris despre KOV ca despre una dintre cele mai prestigioase edituri de poezie, care publică poeţi din ţară şi de pe toate meridianele lumii, consacraţi sau tineri talentaţi care au nevoie de lansare — „adresa la care se pot găsi capodoperele poeziei universale“. Comuna literară Vârşeţ (KOV) a fost înfiinţată de poetul Vasko Popa, în anul 1972. Petru Cârdu a fost redactor la KOV din 1977, redactor responsabil al Editurii din 1982, iar mai târziu şi preşedinte, rămânând pe acest post până la trecerea în nefiinţă, în anul 2011. Activitatea sa la KOV a fost încununată cu numeroase premii decernate KOV-lui, dintre cele mai importante fiind: premiul „Editura anului 2004“ primit la Târgul internaţional de Carte de la Belgrad; premiul pentru biblioteca Atlas vetrova — „Roza vânturilor“ (Târgul internaţional de Carte de la Belgrad — 1993 şi Târgul internaţional de carte de la Novi Sad — 2009), în care au fost publicate cele mai importante nume de scriitori din toată lumea (e de ajuns să amintim că Tomas Tranströmer, laureatul premiului Nobel pentru literatură pe anul 2011, a fost oaspete la KOV în anul 1990, când a fost încununat cu „Premiul European pentru poezie KOV“ şi când i-a apărut cartea Formulele călătoriilor); premiul pentru biblioteca Nesanica — o bibliotecă cu autori precum Thomas Mann, Danilo Kiš, Andrej Bitov, Marta Petreu, Vasko Popa, Draško Ređep, Urmuz, Miloš Crnjanski, Ion luca Caragiale, Eugène Ionesco, Wislawa Szymborska, Eugen Labiş, Ariadna Efron, Boris Pasternak, Eliade, Cioran, Gumilov, Tsveateva, Florenski etc.

Seratele literare organizate la KOV pentru a promova volumele autorilor publicaţi aici şi lansările de carte ale altor edituri din ţară şi străinătate, cunoscute sub numele „Miercuri la Sterija“ au găzduit poeţi precum: Stănescu, Doinaş, Blandiana, Bogza, Enzensberger, Kunze, Davičo, Redjep, Pavić, Pavlović, Zlobec, Eva Lipska, Thomas Shapkott, Peter Handke, Vasa Pavković, Tanja Kragujević etc. Inventivitatea şi spiritul ludic al lui Petru Cârdu au fost puse cu dăruire în slujba cărţii; lansările de carte s-au desfăşurat în spaţii cu totul deosebite, precum: parcuri, autobuze, avion, bistrouri, penitenciare, marginea şoselei internaţionale Belgrad–Timişoara, spaţiul de frontieră dintre România şi Serbia, spitale etc.

Astfel, Comuna Literară Vârşeţ a devenit „cel mai important salon literar la sud de Viena“, iar Vârşeţul şi întâlnirile literare internaţionale organizate aici au intrat pe harta internaţională a literaturii.

Petru Cârdu s-a dedicat şi teatrului. În anul 2003 se reînfiinţează Teatrul Profesionist Românesc din Voivodina, iar Petru Cârdu preia cu entuziasm rolul de Preşedinte al Consiliului artistic, făcând voluntariat, la fel ca şi la KOV. „La teatru mă înveselesc, citesc lumea pe dinăutru“ — a scris pe marginea unei file de jurnal. Lucrează cu pasiune, sinceritate şi devotament, necruţându-şi timpul liber, creaţia proprie şi sănătatea. Cu o viziune artistică de o rară fineţe, cu înclinaţie spre absurd, paradoxal şi cu fascinaţia sa pentru avangardă, pune în scenă opere literare ale marilor poeţi şi scriitori precum Vasko Popa, Urmuz, Sorescu, Caragiale, Sterija, Gellu Naum, Ionesco, Chifu, Ramona Dumitrean, Sanja Domazet, Eliade, Kafka, Matei Vişniec, Nichita Stănescu, dând astfel scenei o aureolă modernă cu un repertoriu recognoscibil.

Toate aceste activităţi în domeniul culturii au făcut ca orăşelul de frontieră Vârşeţ să devină o capitală a poeziei şi artei.

Petru Cârdu a fost şi publicist, a comentat teme despre poezie şi a dialogat cu marii scriitori ai lumii. Memorabile rămân interviurile sale cu Cioran, Ionesco, Eliade, Noica, Crnjanski, Bogza, Stănescu , Bulatović, Pavić, Pavlović, Arrabal, Preda, Zlobec, Blandiana, Bugajski, Kupriyanov. Fiecare dintre aceste interviuri a fost de fapt un dialog despre poezie, filosofie sau artă între oameni de cultură.
Este reprezentat în zeci de antologii din ţară şi străinătate.

Biobibliografie realizată de Ana Cârdu

---

 

DANIEL WEISSBORT

Petru Cârdu’s poetry

I met Petru Cârdu in September 1988 at the Vilenica convocation of Central European writers in Ljubljana, Slovenia. If I remember correctly, it was at a large open-air reception given for us by the mayor of the town of Dolina, on our way back from a trip to Trieste (Trst), the border being open that day. The writers were somewhat exhausted and even dazed after the afternoon’s exposure to the consumerist display of a West European city (even the West Europeans among us were!). After the companionable dark of the coaches came the floodlit feast. The Balkan kermess, which had got under way two days earlier, continued and I was doing my best to enjoy it. Nevertheless, my irrelevance to the proceedings, as a representative of the world-dominant Anglophone culture, was painfully obvious! Indeed, I was beginning to think that perhaps I had been invited to participate in this Central European celebration so that I might experience marginalization, so to speak, at first hand.These paranoid ruminations were interrupted by the appearance at my side, in that boisterous gathering, of an extraordinary quiet and sober young man, who introduced himself to me as Petru Cârdu. It transpired, of course, that he had been born in Yugoslavia, bun into a Romanian family, and that he knew and had collaborated with my old friend Vasko Popa, another poet with Romanian family connections. At this gathering, the purpose of which was to assert the centralization of Central European writing and superficiality of the post-war political divisions, Cârdu, with his double Balkan, Slavic-Latin background, seemed to me peculiarly remote, almost more of the detached observer than I was myself. Reluctant to take up my time, he slipped away sooner than I would have wished.

Now, back in my make-believe fortress in Iowa City, Iowa, reading the proofs of Petru Cârdu’s first collection in English, The trapped Strawberry, it is not a remoteness that I sense, rather is it a clever-eyed identification with that remains of European culture, the fragments, the echoes — not so as to preserve or register them for their own sake, but so as to gain time, to find out whether life, culture, in whatever form, is in fact being regenerated. In other words, an almost anthropological zeal informs this work, as though he were witnessing the beginning or end (or both) of a social and cultural order. The writing shares something of the syntactic, lexical lucidity, of that of an earlier generation of East or Central European writers (including, of course, Vasko Popa), but with Petru Cârdu, the issue of survival is still too early to say that post Stalinism (a lacklustre, inert version of totalitarianism), has finally ended, but as Europe once again shapes up to its own history (the national and religious divisions) it is perhaps legitimate to wonder whether humanism will be any more successful in preventing a calamitous outcome than it was in the 1930s. Petru Cârdu draws, as does Vasko Popa, on that French surrealist’ tradition that so influenced Yugoslav poetry in the interwar period, and which characterized much of the work of the modernists in the post-war struggles with the proponents of socialist realism. But whereas surrealism, after the initial excitement and liberation and liberation, has been somewhat unproductive in the West, in the ’other Europe’ (particularly in Yugoslavia and Romania) it has continued to develop. Vasko Popa was able, as Ted Hughes has observed, to tap that deeper ’surrealism’ of the folk, in a discontinuous epic where the writer’s voice and personality is almost entirely subsumed; for Cârdu, the surrealist universe does not exclude that personal voice, yet his post-modernist detacliment is as complete as Popa’s.

I have read through the present collection with growing admiration for the achievement of this young poet. Here is that openness, that non-exclusiveness, that we appreciated so much in the poetry of the remarkable first post-war generation of Eastern European writers. The wide reading, awareness of the whole problematical tradition, the larger cultural context, is still there: the philosophers — Socrate, Cicero, Erasm, Descartes, Nietzsche, Kierkegaard; the writers — very many, ranging from Ovid to Mashima, presided over by the unnamed Kafka; tha artists — Carravaggio, Velasquez, Delacroix, Arp and, especially, the carnivalesque Bruegel. Balkan myths rub shoulders with Biblucal ones. Language, in the most literal sense, is actualized (‚Milk besmeared me/next to the noun winter’). The historical and the contemporaneous are admitted on the equal terms, the physical and the intellectual (‚The poet’s explanation of a situation starts at a poem’s legs’). Distances are abolished (’New migrations begin/Jerusalem is moving to Constantinople’). And take a poem like ’Narrow door’ (p.9): ’If I remember correctly/ I came here to memorize the arrangement/ left door left door/ right door right door/ Happy walls/ exit through me’. Note the curiously focused absent mindedness! The play/stage and the speaker/playwright change places in the end, become as one (I am reminded of Vasko Popa’s ’Little Box’, which becomes the whole world).

This is a poetry capable of engaging us on many levels, because it is itself so multifariously engaged. We recognize ourselves, our fears, our predicaments. We are being addressed, but not hectored, not ’told truths’. Nor is the poet overwhelmed by the pathos of his own situation. Indeed, playfulness, humor, irony are an integral part of his art, an index of the existential refusal to be overwhelmed. Petru Cârdu seems to me to be a very old soul!

Iowa City, November 1990

---

 

NICHITA STĂNESCU: Mă mir de el cu ochiul cel mai vechi pe care-l am

---

 

I. NEGOIŢESCU: Poetul Petru Cârdu (Cu 2 scrisori inedite)

I. NEGOIŢESCU

Poetul Petru Cârdu

Petru Cârdu este un poet bilingv. El se poate exprima literar în română ca şi în sârbo-croată. Din păcate nu cunosc dintre cele două limbi decât româna, astfel că din volumul de versuri al lui Petru Cârdu, publicat în 1981 şi intitulat Pronume, în care poeziile sunt prezentate în text paralel, îmi scapă cu totul versiunea lor sârbo-croată — după cum nu-mi pot da seama dacă o versiune poate fi preferată celeilalte sau dacă fiecare din ele îşi are preţul propriu. În general se ştie despre poezia iugoslavă că este excelentă şi s-a putut dezvolta în linişte pe coordonate europene fireşti, în perioada când la noi pustia realismul socialist. Nu fără motiv deci s-a decis Vasko Popa pentru limba sârbo-croată, devenind unul din cei mai de seamă poeţi iugoslavi. Poezia din mai vechea culegere a lui Petru Cârdu, Pronume, este seacă, cerebrală, sceptică, ironică, vizionară prin gândire şi nu prin sentiment. În versuri lapidare, transparente, sentenţioase, avare, poetul îşi pune adeseori în cumpănă, prin dedublare borgesiană, identitatea spre a-şi verifica luciditatea, pe care şi-o cultivă ca pe un dar preţios şi strict personal, frizând astfel, nu fără o anumită cochetărie, vizionarismul liric. Aş spune că acest vizionarism deliberat, rece şi amar, este chiar lirismul lui Petru Cârdu.

Din mine cineva priveşte
Ce nocivă neînţelegere!

zice el, combinând în două versuri o constatere — neliniştitoare pentru noi, care asistăm la manifestarea alterităţii enigmatice în intimitatea unei subiectivităţi — cu o reprobare ce dă nota afectivă combinaţiei. Lirică este însă doar constatarea, în toată uscăciunea ei terminologică, şi nu afectul întărit prin semnul exclamaţiei. O răsturnare formală deci, un joc menit să pună în lumină detaşarea ironică, luciditatea subiectului, transparenţa subiectului mai presus de orice.

A murit cineva fără mine
În propria-mi privire

Citim în altă parte, iar sintagma ca „dangăt monoton“, „se tânguie clopotul“, „privesc fericit“ din versurile următoare, se învârt neputincioase împrejurul izvorului liric al primelor două versuri. De fapt, în toate acestea se ascunde o îngrijorare existenţială, exprimată clar în alte versuri, din alt poem:

Stau şi privesc
în ce limbă un om seceră cuvintele
la jumătatea drumului dintre sine şi nimeni,

ori, provocator de-a dreptul, într-un mic poem, a cărui ironie nu ne poate înşela:

Scrie-mi urgent
Ce-ţi mai face neantul.
Doar ţi-am făgăduit
un infern desăvrşit
după planul propus:
puţină iubire
servită la ora exactă,
puţină moarte
ce creşte între timp.

– cum nu trebuie să ne înşele nici accentul moral pus aici pe cuvântul „neant“.
Altundeva însă, în alt poem, sub straturile alegoriei existenţiale, se poate dezvolta, discret dar sigur, o viziune morală, şi aş putea spune că, de astă dată, lirismul lui Petru Cârdu se substanţializează: spre deosebire de exemplele contrare, aici caracterul schematic şi sumar al poemului dispare în moralitatea lui vie. De bună seamă, „centurile de siguranţă“ ca şi „zarurile“ din primele două strofe ale poemului ţin de domeniul lingvistic-metaforic al existenţei, a cărei precaritate o pun în discuţie, însă sintagma „se fac socotelile“ se întoarce moral asupra întregului şi îi determină tonalitatea:

Vine un călăreţ, vede forma lumii
şi pleacă.
A fost şi el dintre cei care se grăbesc.
Se leagă în altă ordine centurile de siguranţă
Vine un alt călăreţ, se uită la tine
şi strigă.
A fost şi el dintre cei ce vin şi trec.
Se aruncă zarurile, se vede mai bine
Vine-o herghelie de stăpânii ei
şi pătrunde-n stradă.
Se iscă o îmbulzeală,
se fac socotelile: unul, doi, trei…

Versurile recente ale lui Petru Cârdu, din culegerea Căpşuna în capcană, îşi lărgesc în acelaşi sens orizontul lăuntric. Fireşte, grija existenţială n-a dispărut, ironia anti-lirică se mai strecoară ici şi colo:

Îmi ciulesc urechile
la experienţa erotică
mă grăbesc spre tării
alerg de-a lungul şirii spinării
ocup poziţia defunctului
care se răsuceşte în pat
dovadă că sunt eu.

Sau

Pe acest soclu festiv
e aşezat adoratul tău cap
tăcere
e incomodă poziţia capului tău
atâţia inşi nu chiar vinovaţi
trei oameni de stat doi savanţi
un dictator patru generali
un dialectician un homme à femme
iar el soţul iubit tată al copiilor săi
neglijând obligaţiile sfinte
a devenit un obiect concret
care-şi domină cu desăvârşire
propriul său cap.

Prin abundenta citare de nume proprii din cultura universală, precum Rimbaud, Erasmus, Nietzsche, Henry Michaux, Yukio Mishima, Borges, Arcimboldo, Caravaggio, Velazquez, Goya, Voltaire, Isaak Babel etc., poetul cerebral rămâne şi el prezent de-a lungul culegerii Căpşuna în capcană, abuziv pauperizând sensibilitatea şi aşa mereu în dificultate a lui Petru Cârdu; totuşi reprezentativă este acum direcţia morală, scormonitoare de lirism […]

De ce câinii mei latră la mesajul poetului
Iubiţilor de ce dosarul meu
e-n maşina salvării
de ce vânzătorul de-o limbă
nedescoperită neguţătoreşte
ultima arhivă fericită
hăitaşul aduce ultima sentinţă
de ce să închizi uşa în urma ta
pe dinafară câinele cel mare
arată întregii lumi colţii
de ce să ne cofundăm între da şi nu
cine ne-a împins între mine şi tine
cu capul la zid
de ce se taie cântecul cu lama precum
bucata de pâine
cititorule de ce urechile ascultătorului
sunt sacrosancte
de ce câinii mei latră la mesajul poetului.

Tonul a devenit, din sentenţios, dramatic, problematizant, arta poetică însăşi e pusă în discuţie. Când, cu alt prilej, poetul declară: Aveţi conştiinţa scrisului/ într-o ediţie rară vor fi publicate/ indicaţiile de spânzurătoare — este clar că am trecut din sfera ontologiei în aceea a axiologiei, cu tot bagajul ei de situaţii şi sentimente. Cristalul are acum multe feţe, fiecare din ele răsfrânge o faţă a realului, ciudat sau comun, clar sau obscur, toate împreună colaborând la multiplicitatea lui îmbietoare sau respingătoare:

Poate chiar mâine am ieşit prin fereastră
noi cei bătuţi cu ciocanul
vă conving că aceasta e o mână de fildeş
şi aceasta e gaura şoarecelui
căreia fiica d-voastră i-a lăsat moştenire
fluierul păstorului
ce stă întins în mijlocul patului.

Nu lipsesc nici termeni din sectorul politic, iar ironia care îi vehiculează nu le atinge integritatea:

După miezul nopţii
în criză de orgoliu trece un nud
mireasa mătură progresul
între coarnele taurului
doi nou-născuţi
cuceresc libertatea
din salturile iepurilor de câmp.

Activitate, relaţii, atitudini, tot ceea ce e faptă într-un cadru al vieţii contribuie la crearea mediului şi atmosferei morale în care poezia prinde cheag, spre a se aşterne apoi asupra lucrurilor, a le învia sub formă de imagini, fiecare în sine şi pentru sine, mic cosmos iradiant:

Vine vremea s-o gonesc sub numele
Trandafirului
dau sfaturi vieţii să se înalţe din ce în ce
mai sus şi să nu aibă teamă
vroiam să străbat calea dintre obraz şi mască
spălată cu furtunul
acolo
unde vorbitorul cu ciomagul în mână
a făcut educaţia viitorului
în plus aici
în minus dincolo
pe buturugă contează doar ghilotinajul total
al florilor de ceai
şi gloria regelui din ninive.

Astfel, poezia capătă o actualitate, subiectivă mai întâi, chiar dacă din elemente obiective, istorică mai apoi, chiar dacă timpul în care se instaurează personal şi supus, prin urmare, unor condiţionări speciale:

Încep noile migrări ale popoarelor
ierusalimul se mută la constantinopol
punctul de vedere al nato e ideea de descurajare
a îndoielii
fumez şi eu pipa păcii la conferinţa
internaţională a trandafirilor
un pas important în calea dialogului est-vest
stare de urgenţă în paharul cu apă promulgată
în februarie la greenwich la ora ceaiului
aşadar
încep noile migrări ale popoarelor

Din volumul: Scriitori contemporani,
Editura Paralela 45, Piteşti-Braşov-Cluj-Napoca

---

 

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ: Un poet de prim rang şi un mare patriot

---

 

POEME

 

PETRU CÂRDU: Acest eu, Acest straşnic autoportret, Pălăria mea cetățenească, Lehamite estetică, Şcoala exilului

PETRU CÂRDU: Poezii inedite – Sunt umbra zăpezii, Construcţia bicicletei, Fiecare statuie aleargă pe aleea ei, Urme pe zăpadă, S-a dovedit decepţionant, Pariul dintre poezie şi viaţă, Spaimă, Mă împiedicai de un cuvânt, Albul, Biografia unei idei, Primele documente scrise, După un timp, Serviciile secrete, Nostalgia, Bicicleta Cioran, Sărutul căprioarei

PETRU CÂRDU: Poezii în versiune bilingvă – Dejunul pe iarbă / Le petit déjeuner sur l’herbe; Din mine cineva priveşte/Du fond de moi un œil regarde; Melpomena/Melpomène; Strigarea celui care tace/Le cri de celui qui se tait, en français par ILEANA VULPESCU

Tăişuri/piazza brunelleschi/Blades/piazza brunelleschi; Scrierea cu sânge/Bloodscript; Săpunit în casă/Nagging myself at home; Arta de a confisca ferestrele/The art of seizing windows; Starea vremii/Weather forecast, translated by BRENDA WALKER

---

 

ÎNTRE DOUĂ CULTURI

PETRU CÂRDU: Eram la liceu şi am ajuns în România; A fi român; Axa lumii trece prin Vârşeţ 

„N-am altă patrie decât limba“

---

PETRU CÂRDU

Despre literatură, poezie şi condiţia poetului

O carte bună poate schimba cursul vieţii unui om. O carte uluitoare poate face viaţa mai armonioasă, acordându-i o înaltă calitate, o nouă forţă umană.

•

A te închide în ghetoul de naţionalism înseamnă segregaţie. Tendinţa mileniului este o perisabilă spiritualizare a frontierelor politice, situaţie în care eu cred că specificul naţional şi spiritual al fiecărei naţiuni va deveni şi mai important. Aici va fi tărâmul în care scriitorul va avea o responsabilitate şi mai mare decât până acum.

•

Dintotdeauna m-au fascinat oamenii care, în faţa uşilor închise, desenează pe perete o altă uşă şi, servindu-se de dinamita propriului spirit, intră. Aceasta este victoria lor.

•

Nu am modele poetice. În mine circulă cuvinte dintr-o limbă neinventată încă şi cuvinte rostite pe diverse meridiane, în diverse limbi, de mari poeţi. Chiar dacă există modele tainice, vine un moment când ajung să le contest spontan, nu programat sau după o reţetă prescrisă. Scriitorul trebuie să fie infatuat, să se simtă un demiurg, altfel cuvintele lui nu au putere.

•

Scriitorii proşti şi mediocri ar trebui să fie doar cititori. Astfel ar fi de mai mare folos literaturii.

•

A traduce poezie înseamnă a practica o meserie la fel de nobilă ca şi creaţia poetică.

•

Limba e patria poetului, n-am altă patrie decât limba. Prin ea ajunge la expresie ceea ce ofer cititorului. În limbă îmi sunt rădăcinile. Limba este adăpostul meu, o sintagmă des folosită, pe drept. Limba este câmpia unei nemărginite libertăţi.

•

Nu sunt editor de profesie, fac asta din dragoste pasionată pentru carte, mai întâi pentru poezie —care este destinul meu. Fără cărţi n-aş putea trăi. Ele sunt consolare, rezistenţa mea în aceste vremuri demonice care încă n-au dispărut.

•

Nici un cataclism nu poate să închidă drumurile poeziei.

•

Abandonându-mă unei noi experienţe poetice, fugind de realitate şi de urletele care despică cerul, generoasa muză îşi caută în mine punctul de echilibru al lui Arhimede. Şi iată poezia — fruct al întoarcerii spiritului.

•

Pot oare strigătele poeziei să schimbe lumea? Probabil că nu, dar ceva se poate schimba totuşi… iar poetului nu-i rămâne decât să vestească furtuna care va aduce o zăpadă neagră.

•

Mi-aş fi dorit ca în poezia mea să domnească cea mai strălucitoare lumină.

•

Sunt un rebel împotriva realităţii, dar sunt constrâns să caut drumul spre mine însumi acceptând o iluzie a realităţii.

•

Mă interesează în exclusivitate poezia aleşilor pentru aleşi.

•

„Şcoala exilului“ este titlul unei poezii ale mele. Este metafora pentru soarta poetului, căci poetul este totdeauna izgonit din lumea profană.

•

Pentru înscrierea la Şcoala exilului este nevoie doar de depăşirea mediocrităţii. Singurele examene sunt din lirică. Diplomele se împart doar solitarilor, apatrizilor, străinilor în propria casă şi sie însuşi.

•

Cuvântul rostit nu poate fi tras înapoi, nici glonţul tras. Dar cuvântul rostit nu omoară, ci confirmă că viaţa este suprarealistă. Cine a crezut în realitatea ei e mort demult.

•

Între spiritul creator şi realitatea zilnică există mereu un impact, o ruptură. Oamenii mari rămân veşnic simpli.

•

Provincia este în noi. Ea este rezultatul experienţelor noastre poetice. Dintotdeauna a existat mentalitatea provincială pe care o biruie doar literatura mare.

•

Cum să împac în mine poetul şi editorul? Să-l ucid pe poet sau pe editor?

•

Îmi place să-mi traduc poeziile. Traducând, fac cunoştinţă cu mine însumi. Volumele mele bilingve sunt imaginea stării existenţiale a imaginaţiei şi trăirii în două limbi.

•

Nu m-am născut ca român, ci ca ins care trebuie să lase un mesaj omenirii.

•

Poezia e scopul final al cuvântului.

•

Poezia este asemeni unei opere de artă, în care se vede şi ceea ce am fi vrut să ascundem de noi înşine.

•

Stiloul meu nu semnează nici reguli, nici porunci, ci senzualitatea imaginilor în care palpită sentimentele.

•

Dacă există expresia „patima cuvintelor“ — atunci în cazul meu patima este dublă. Poemele mele au două originale, ambele născute în chinuri.

---

 

ILEANA PINTILIE

Aventura unui poet în lumea culorilor

Petru Cârdu mi-a părut mereu un prieten cunoscut de-o viaţă şi, într-un fel, chiar aşa era, deoarece ne-am cunoscut în tinereţe, ca studenţi la Istoria şi Teoria Artei, la Academia de Artă din Bucureşti. Era în anii „mari“, dar, cum noi eram un grup restrâns de studenţi, nu a existat o astfel de ierarhizare după anul de studiu.

Deşi îmi apare în memorie mereu zâmbitor, cu ochii bruni strălucind vii, animaţi de o lumină interioară, avea totuşi un aer uşor misterios, de prinţ oriental, care ne privea parcă cu o uşoară condescendenţă, poate doar cu o distanţă generată de maturitatea lui faţă de noi, de faptul că scria poezie. A fost cu siguranţă o impresie trecătoare, datorată faptului că nu reuşeam să definesc exact ceea ce îl făcea diferit de noi: o ţinută aleasă, o oarecare rezervă chiar în modul de a glumi, care nu depăşea niciodată limitele şi nu încălca graniţa intimităţii nimănui. Întâlnirile noastre din anii de studiu erau doar sporadice, pe coridoarele facultăţii, în pauze, momente când interferam unii cu alţii. Altfel, nu existau atunci programe comune de studiu sau altfel de activităţi în care să ne cunoaştem mai bine.

Aura aceasta de mister, pe care Petru o purta, se datora poate şi unui uşor accent străin, deşi vorbea perfect româneşte, distingeam uneori sunetele „moi“ ale unei alte limbi, care îmi era familiară după muzicalitate. Ştiam că vine din Iugoslavia, mai exact din „Banatul sârbesc“, o noţiune greu de definit pentru mine în acei ani, un loc ce mi se părea mai degrabă livresc, căci tot ce era dincolo de graniţa aceea vestică, era oarecum încărcat de o promisiune de mai bine, din acea parte adia parcă un vânt de libertate. Pe atunci n-am vorbit niciodată cu Petru despre locul lui natal, mi se părea un tărâm interzis. Priveam spre acea graniţă, când vizitam câte un sat din zona de frontieră, ca spre cea mai mare enigmă, nu-mi puteam imagina cum o duc oamenii dincolo de acea fâşie de teren care ne separa.

Abia după mulţi ani, în 1990, când am trecut prima dată acea graniţă, am realizat strania continuitate a spaţiului bănăţean: era aceeaşi regiune, în care oamenii vorbeau puţin diferit, dar aveau acelaşi tip de case sau de sate, acelaşi relief — al Banatului de câmpie, iar viaţa se scurgea liniştit şi provincial, ca şi la noi.

Ne-am reîntâlnit în acea perioadă, imediat după 1990, când el a avut bunăvoinţa şi curiozitatea de a mă invita la un eveniment expoziţional organizat la Vârşeţ. Mă privea din spatele „scenei“, nu a apărut decât la sfârşit, când s-a deconspirat ca autor al neaşteptatei invitaţii, pe care nu mi-o puteam explica, necunoscând pe nimeni altcineva în oraş. Revederea a fost caldă, plină de simpatie, imediat m-a purtat la casa lui şi am petrecut ziua împreuna cu Ana, soţia lui încă din perioada studenţiei bucureştene.

Atunci abia am aflat mult mai multe despre Petru, despre poezia lui, despre munca de traducător pusă în slujba poeziei, dar mai ales a poeziei româneşti. Am realizat că era o adevărată „instituţie culturală“ în regiune, încercând, prin munca şi prin efortul lui direct, să suplinească tot ceea ce lipsea.

M-a frapat mereu faptul că a rămas constant ataşat de oraşul Vârşeţ şi nu l-a trădat niciodată, plecând la Belgrad sau chiar emigrând în Occident, unde mergea adesea. A sfidat marginalitatea geografică, transformând acel mic oraş de frontieră într-un centru artistic; s-a pus mereu în slujba cititorului, a comunităţii pentru care organiza evenimente literare periodice, faimoasele serate literare care se ţineau cu regularitate la KOV, cu un public fascinat de poezie şi de limba română. Iniţiind un premiu literar, care şi-a câştigat prestigiul prin numele valoroase care l-au primit, a pus oraşul Vârşeţ pe harta literară şi artistică a Serbiei, dar şi a Europei.

Studiile de istoria artei l-au ajutat sa-şi cultive gustul pentru artele vizuale pe care le practica limitat, ca pe o sursă de „regenerare“ artistică, în căutarea versului potrivit sau a cuvântului ce trebuia să se afle în structura textului, aşa cum semnul plastic îşi avea locul său în compoziţia vizuală (De la A la A). Desenele care s-au adunat ca nişte schiţe abstracte, în căutarea unor sensuri, din această lume polisemantică pe care o frecventa, alunecând de la un limbaj la altul, de la o limbă la alta, sunt mai degrabă nişte „stări“ de deschidere şi de tatonare spre zone abia întrezărite un moment, abia intuite. Aceste scurte viziuni apar în unele dintre desenele lui rapide, cu linii nervoase, care vibrează — ascuţite — ca nişte antene, trădând tensiunea căutărilor artistice în diferitele limbaje practicate de el. […]

FERNANDO ARRABAL: Para el señor don PETRIC KARDU. Escándalo y provocation/Domnului Petric Kardu. Scandal şi provocare, în româneşte de SARMIZA LEAHU

LÉONORE CHASTAGNER: Poemele plastice ale lui Fernando Arrabal la Musée du Montparnasse

---

 

ANA CÂRDU

La Paris, cu Cioran, Eliade şi Ionesco

„În septembrie este Parisul cel mai frumos“, obişnuia să spună poetul Petru Cârdu prietenilor. La Paris mergeam de obicei toamna — eu pentru prima dată în 1985. În primăvara acelui an am făcut o vizită pictorului Milan Konjovic la Sombor. I-am promis marelui pictor, şcolit la Paris, că-l vom însoţi şi că vom participa la vernisajul expoziţiei sale, care urma să aibă loc în toamnă la Grand Palais. Această călătorie avea să fie un nou prilej de întâlnire cu vechii prieteni, dar şi ocazia de a-l întâlni pe Mircea Eliade.

La plecare m-am echipat cu un aparat de fotografiat performant împrumutat de la un prieten; s-a dovedit a fi o greşeală, pentru că nu m-am descurcat cu el şi pozele n-au ieşit prea bune. Abia când am făcut fotografiile acasă la Ionesco, pe care l-am vizitat după câteva zile de şedere la Paris, începusem să mă pricep cu adevărat. Aveam să cumpăr acest aparat de fotografiat de la prietenul nostru, ca să pot arăta cunoscuţilor „aparatul cu care i-am fotografiat pe Cioran, Eliade şi Ionesco“.

Întâlnirea noastră cu Mircea Eliade a fost înlesnită de criticul literar I. Negoiţescu. Petru şi Nego se cunoscuseră prin anii ’70, la pensiunea cu meniu dietetic de pe Calea Victoriei unde amândoi, suferinzi de ficat, luau masa de prânz. Constataseră mai târziu că au prieteni comuni: Doinaş, Ţoiu, alţii. În arhiva lui Petru am găsit o scrisoare a lui Nego, în care acesta îl recomanda pe soţul meu lui Eliade. Din ce motive scrisoarea n-a mai fost trimisă, nu ştiu, dar presupun că recomandarea lui Nego fusese făcută telefonic. La scrisoarea lui Petru, Eliade a răspuns pozitiv: „Cu plăcere voi răspunde întrebărilor…“ Întrebările n-au fost trimise în scris, ci fusese stabilită telefonic o întâlnire pentru septembrie 1985. Prins în foarte multe proiecte, Petru n-a avut timp să formuleze întrebările acasă, sperând să facă aceasta în timpul zborului spre Paris.

În septembrie 1985, Petru era deja la treia vizită la Paris. Ştiam că la Eliade vom merge pe 14 septembrie, dar nu ştiam când vom merge la Cioran, pe care Petru îl cunoscuse deja personal şi care spunea de obicei „Anunţă-te când soseşti“. Odată ajunşi la Paris, Petru a început să dea telefoane: l-a sunat mai întâi pe Cioran, dar şi pe Robert Marteau şi pe Michel Deguy. Binenţeles, pe Eliade. „Cioran a spus să fim la el la patru.“ Petru iradia o bucurie molipsitoare. Nu-l văzusem de multe ori atât de strălucitor, de fericit. Îmi povestise deja de ani de zile despre cei trei mari scriitori: Cioran, Eliade, Ionesco, aşa că îi împărtăşeam întru totul entuziasmul. Vorbea despre ei cu enorm respect, cu deosebită căldură, ca despre fiinţe foarte apropiate şi dragi. Cred că nu exagerez dacă spun că îi iubea ca pe nişte părinţi.

Ca să ajungem la Cioran, luăm metroul de la Place de la République. Ajunşi în cartierul latin, Petru găseşte repede strada Odéon. La colţul străzii cumpărăm flori pentru doamna Simone Boué. Petru alege o floare exotică, de un alb–roz, ceva asemănător orhideii, dar cu mult mai mare. Deşi eram convinsă de bunul gust a lui Petru, m-a uimit alegerea. Vânzătoarea a recunoscut că puţini erau aceia care cumpărau acea floare. Am luat-o spre rue d’Odéon. Cioran ne aştepta în stradă. L-a îmbrăţişat călduros pe Petru, iar eu, de emoţie, abia mai reuşesc să întind mâna. Cioran ne spune că e stricată uşa automată în bloc şi n-a vrut să ne lase să aşteptăm până ar fi coborât să deschidă. Delicateţea gestului m-a impresionat atât de mult încât l-am simţit din prima clipă foarte apropiat.

Doamna Simone este impresionată de floarea exotică. Pentru Cioran pregătisem cadoul tradiţional: „Şlivoviţa“, ţuică din prune, faimosul brend al Jugoslaviei din acel timp. Şi doamna Simone Boué se bucură de licoarea adusă de noi, chiar mai mult decât Cioran. Am ajutat-o pe să pună floarea în vază, pe o măsuţă de sub fereastră, apoi, am ieşit amândouă pe terasă să-mi arate florile, nişte trandafiri japonezi cu câteva flori de un roşu aprins. În cameră ne aştepta masa plină de bunătăţi: câteva feluri de salam, roşii minuscule, brânză, vin, prăjituri. Noi două ne continuăm povestea noastră. Doamna Simone a avut mâna dreaptă fracturată şi eu îi dau sfaturi pentru exerciţii de recuperare. Îmi spune că-i prind bine sfaturile, pentru că acolo medicii sunt foarte scumpi. De câte ori un sfat al meu i se pare interesant şi de folos, i-l împărtăşeşte lui Cioran. Atmosfera este plăcută, caldă, prietenoasă. Povestim de toate, trecem de la un subiect la altul şi trei ore şi jumătate trec cât ai bate din palme. N-am urmărit discuţia lui Cioran cu Petru, dar la un moment dat, Cioran l-a sunat pe Ionesco, i-a povestit despre noi şi i-a spus că am vrea să-l vizităm. Ionesco are chiar atunci o echipă de televiziune la el, dar ne va primi miercuri, a patra noastră zi de şedere la Paris. Cioran ne spune, vorbind despre Ionesco „este un om bogat, nu ca mine… o are şi pe Marie France, o fiică minunată…“. O spune fără regret, fără resemnare, doar cu mândria celui care-şi laudă aproapele. Plec impresionată de modestia în care trăieşte Cioran, vizibilă încă de la intrarea în casă. Am senzaţia că mă aflu într-un loc sfânt.

Era deja noapte când ne-am întors la hotel cu taxiul, încântaţi de primirea călduroasă. Am vorbit mult despre Cioran până ne-a copleşit somnul.

17 septembrie, o zi noroasă. Petru nu este încântat de perspectiva unui tur al oraşului cu autobuzul, dar, la insistenţa mea, mă însoţeşte. Absorbită de frumuseţile ce mi se perindă prin faţa ochilor, din când în când îmi întorc privirea spre Petru şi de fiecare dată ochii cad pe agenda cumpărată în ziua sosirii, şi pe care e imprimat „douceur de l’écriture“.

În Piaţa Charles Dullin nr 4 mergem cu taxiul, care întârzie, şi ajungem nerăbdători la Eliade la 17 şi 15 minute. Nu pot nici azi să nu mă minunez de simplitatea, de modestia gazdei noastre. Eliade nu are nimic ceremonios, dar surâsul lui îţi încălzeşte sufletul şi alungă timiditatea celui nou venit. Mi-l face dintr-odată apropiat, nu mai e un străin pe care-l văd pentru prima oară. Se scuză că soţia lui nu este acasă şi că ne serveşte doar cu ciocolată şi apă. Dacă vrem cafea, mă roagă să o pregătesc eu la bucătărie, pentu că are mâinile bandajate cu suporturi pentru artrita care-l necăjeşte. Îl convingem că şi ceea ce ne-a oferit e prea mult. Masa de lucru este arhiplină. Ne arată caietele pline cu însemnări de jurnal.

Îi spune imediat lui Petru că i-a citit cartea de poeme Pronume. Îi place mai ales poezia „Expediţia vânătorească“, dar şi altele…

Mai întâi, m-a uimit debitul lui verbal extraordinar. Provocat de Petru, vorbea de parcă ar fi ţinut o conferinţă despre celebrul trio de la Paris. Acceptase apoi să înregistrăm o parte din acest dialog. În faţa magnetofonului, Eliade era puţin inhibat, altfel decât la începutul vizitei. Ne spune că-şi pierde flexibilitatea mâinilor din cauza artritei, că, în urma tratamentului cu aur, se simte slăbit. Glumeşte, râzând: „Marx avea dreptate să nu iubească aurul…“. Eu fac câteva fotografii, timid, nu cumva să deranjez convorbirea. Îi admir camera de lucru. Peste tot, cărţi aşezate una peste alta, pe podea, pe rafturi. Pe canapea observ trei, patru perinuţe cu motive tradiţionale româneşti, aproape la fel ca acelea pe care le cumpărasem pe Lipscani, la Bucureşti şi pe care le făcusem cadou rudelor din America. Perinuţe asemănătoare văzusem şi la Cioran, pe canapea. Covorul din cameră era unul minunat, şi el cu motive româneşti. Aceste câteva obiecte, dar mai ales cele rostite în timpul dialogului cu Petru, mici confidenţe „printre rânduri“ mi-au lăsat impresia că nostalgia după locul naşterii e vie şi în sufletul lui Eliade. Îi spunem că am fost la Cioran şi el se interesează, ca un bun şi vechi prieten de sănătatea acestuia. Desigur, răspunsurile sale la interviu — care a durat în jur de trei ore — m-au interesat mai mult. De exemplu, când a venit vorba de scriitorii români, am fost extrem de curioasă să-i aflu opţiunile. A spus că-i place Stănescu, că este mişcat de eforturile Gabrielei Melinescu de a face cunoscută opera lui Nichita. A spus că îi place Doinaş, deşi nu-l citise integral, şi Sorescu. I-a amintit pe Preda, D.R.Popecu, Breban, Sorin Titel. Când am auzit din gura lui că „poezia românească este o poezie mare“ m-am bucurat pentru că asta nu auzisem nici la Bucureşti, nici la Belgrad. Cred şi azi că Eliade a avut dreptate. Consideraţiile lui nu plătesc tribut nici nostalgiei şi nici patriotismului.

În zilele următoare, când ne-am întâlnit cu Robert Marteau şi, apoi, cu Michel Deguy, am repetat aceste cuvinte ale lui Eliade. Amândoi erau interesaţi să le vorbim despre Eliade.

Eliade şi Petru au vorbit apoi, îndelung, despre Brâncuşi, despre Coloana infinită, pentru că Petru tradusese această piesă a lui Eliade. Câţiva ani mai târziu, prin 2000, Petru a pus în scenă piesa cu trupa Teatrului Profesionist Românesc din Voivodina, al cărui director artistic era. Eliade ne-a invitat să revenim joi, ca să-i dea lui Petru câteva cărţi noi. În agenda „doucer de l’ écriture“ sunt schiţate trei „întrebări pentru joi“. Când arhiva Petru Cârdu va fi pusă la punct, voi putea cu siguranţă să spun şi care au fost răspunsurile. Petru a mers singur în aceea zi la Eliade, eu urma să mă întâlnesc cu rudele bunicii mele, pe care nu le văzusem niciodată.

A cincea zi de şedere la Paris este senină, cu mult soare. Mergem la Ionesco cu metroul. Suntem foarte emoţionaţi. Ne primeşte Doamna Rodica Ionesco, cu un zâmbet vesel pe buze. Ne conduce în salon, unde, într-un fotoliu ne aşteaptă Ionesco în pijama şi halat. Am înţeles că este cam bolnav, dar că a dorit totuşi să ne primească. Nu pot să spun nici azi care dintre cei doi soţi m-a fascinat mai mult în acest cuplu armonios: păreau născuţi unul pentru celălalt. Doamna Ionesco avea o simplitate şi o inteligenţă de admirat iar, despre rapiditatea mişcărilor cu care aducea câte o carte sau revistă cerută de maestru, pot spune că era parcă un înger ce zbura prin casă. Devotamentul ei era evident de la prima vedere. La constatarea mea că au o casă frumoasă, Doamna Rodica m-a invitat să mi-o arate. Sumedenia de opere de artă m-a făcut să cred că mă aflu înr-o galerie de artă, iar când am stat în faţa unei lucrări de Joan Miró, nici nu ştiu de unde am găsit curajul să întreb dacă pot s-o fotografiez. Doamna Ionesco m-a încurajat aşa că am prins mai multe imagini cu aceste opere de artă şi cu interiorului locuinţei. Am vorbit româneşte şi am avut impresia că asta le face plăcere. În timp ce mergeam prin casă, Doamna Rodica mi-a lăudat vestimentaţia. „E un costum croit de mine cu material cumpărat la Bucureşti de Irinel Liciu“ — i-am mărturisit eu; (pe vremea aceea, Irinel şi cu mine ne molipsiserăm reciproc de „stilul Burda“ şi ne confecţionam singure haine din materiale pe care ni le făceam cadou una alteia). „Mare balerină, — a spus doamna Ionesco — n-a fost alta mai mare ca ea!“ Şi totuşi, dacă cineva m-ar întreba azi cine m-a încântat mai mult în acea zi, marele dramaturg cu ironia şi umorul său înnăscute, sau doamna Ionesco cu prezenţa ei de spirit, fidelitatea şi afabilitatea cu care se străduia să-i fie utilă marelui scriitor, mi-ar fi greu să răspund. O revăd aducând o carte, a doua, a treia… Atmosfera casei Ionesco în după-amiaza aceea părea dominată de Doamna Rodica Ionesco.

A doua zi urmează să ne vedem cu scriitorul Robert Marteau, care ne ajută să rezolvăm o parte din obligaţiile lui Petru faţă de redacţia postului de radio Novi Sad. După-amiaza o petrecem în apartamentul poetului Michel Deguy, unde Petru îi ia un interviu. Ne mai rămân două zile de colindat prin Paris, dar Petru le petrece mai mult prin librării.

În ziua întoarcerii, cu mai puţin de o oră înainte de plecarea spre aeroport, ne numărăm banii rămaşi. Avem mai mult de o sută de franci cu care putem cumpăra o carte despre Brâncuşi găsită de Petru în librăria FNAC.

---

 

INTERVIURILE lui PETRU CÂRDU

Cu MIRCEA ELIADE: O carte de căpătâi 
Cu EMIL CIORAN: Exilul interior este aproape identic cu povara metafizică 
Cu PAUL GOMA: Forţa şi recursul 
Cu DUŠAN MATIĆ: Suntem o parte din Europa 
Cu SAŞA PANĂ: Avangardismul românesc şi mişcarea de la Unu 
Cu GEO BOGZA: Să stai şi să vorbeşti în faţa unui ou găurit şi de metal
Cu NICHITA STĂNESCU: Eu nu improvizez niciodată
Cu MIODRAG PAVLOVIĆ: În poezie nu se decide destinul lumii
Cu D.R. POPESCU: Grija faţă de Cuvânt 
PETRU CÂRDU: Octombrie, cu Brodski, la Belgrad 

---

 

AXA LUMII TRECE PRIN VÂRŞEŢUL POETIC

ANA BLANDIANA, OSKAR DAVIČO, ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, EUGEN SIMION, RADU ENESCU, RADU FLORA, MIKLOS HUBAI, MILAN KOVAČEVIĆ, MILORAD PAVIĆ, VASA PAVKOVIĆ, DRASKO REĐEP, ROMULUS RUSAN, MARCEL TOLCEA: Despre Petru Cârdu

---

PETRU CÂRDU ŞI PRIETENII SĂI

DIN CERCUL LITERAR DE LA SIBIU

PETRU CÂRDU în dialog cu I. NEGOIŢESCU: Mă simt în mijlocul Europei civilizate; cu ŞTEFAN AUG. DOINAŞ: Geamantanul cu statuete
GABRIEL BĂBUŢ: Alteritatea creatoare în poezia lui Ştefan Aug. Doinaş şi Petru Cârdu
ION POP: Interferenţe
CORESPONDENŢĂ VIRGIL NEMOIANU – PETRU CÂRDU

---

Rubrici permanente

EXTREMUL CONTEMPORAN

MICHEL DEGUY în dialog cu PETRU CÂRDU: Limba periclitată, în româneşte de ANA CÂRDU

---

 

MIŞCARE LIBERĂ

GETA BRĂTESCU: Omul-artist 

•

ADRIANA GHIŢOI: Caragiale – spectacol epistolar
ANTONIO PATRAŞ: Sus pe munte, sus pe munte, la Durău
CARL NORAC: Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris

---