Sună ca un spot publicitar, dar asta-i realitatea: m-am născut şi am crescut printre cărţi. O cameră a apartamentului părinţilor mei era bibliotecă. În rafturi, cărţile stăteau pe două sau trei rânduri. Când aveam nevoie să aflu ceva, despre cineva, să ştiu o anumită chestie, un nume, o dată, un secret, căutam în bibliotecă. Şi rar se întâmpla să nu găsesc acolo ce-mi doream. Era, prin urmare, o cameră a miracolelor. Nu doar că-mi furniza poveștile copilăriei și adolescenței, dar îmi răspundea la destule întrebări la care cei din jurul meu nu aveau răspuns. Sau nu voiau să aibă.
Tatăl meu, scriitor şi ziarist, a avut grijă ca, în timp, să cumpere cărţi necesare şi importante, de la dicţionare de tot felul, până la marile cărţi ale literaturii, de la plachete de poezie, până la opuri despre tehnică. Am avut (ca familie) șansa ca taică-meu să lucreze, pentru câțiva ani, la Centrul de librării Mehedinți. Așa că era bine ancorat la… piața editorială a anilor ’80. Și cumpăra continuu. Îi eram complice când le aducea acasă, fiindcă mama, care ținea socotelile familiei, era excedată de sumele ce luau drumul bibliotecii. O parte din „prada” de hârtie o strecuram eu în apartament. Când în bibliotecă n-au mai încăput, cărțile au început să cucerească rafturile din sufragerie, în detrimentul – cum se purta pe atunci – bibelourilor.
Nu-mi pot imagina viaţa fără cărţi, deşi, bănuiesc, nu a murit nimeni fiindcă n-a citit. Ani de zile, în studenţie şi mult după, am fost biblioman. Oriunde călătoream, în ţară ori în străinătate, prin oraşe, comune ori sate, intram în librării şi anticariate. Eram într-o continuă căutare de cărți. Am vrut să-mi fac propria mea bibliotecă şi am reuşit. S-au strâns, cred, mai bine de cinci mii de cărţi, iar numărul creşte săptămânal. Marea lor parte stă într-o cameră special destinată, unde am și biroul, o alta – parte dintre albumele de artă – în sufragerie, o alta, în camerele copiilor (cărțile pentru ei, dar nu numai), iar câțiva saci cu cărți sunt… parcați în garaj.
Câteodată, intru în bibliotecă și, în timp ce caut un titlu sau mai multe, mă cuprinde melancolia: sunt atâtea minunății acolo şi pe multe dintre ele nu le voi citi niciodată! Stau în rafturi ca într-o criptă și numai unele vor învia, când vor fi deschise. Ca să nu mă întristez prea tare, mă gândesc că perechea mea, copiii și nepoţii mei, ori prietenii lor, vor citi și ceea ce eu nu voi apuca. Trag speranță că vor da viață și cărților pe care eu am reușit să le deschid. […]