Copilăria și adolescența mi-au fost protejate de o grădină în care creșteau deopotrivă vișini, caiși, piersici, pruni, gutui. “Livada“ mea era universul de lângă mare în care mă ascundeam de zgomotele realităților orașului; aici eram totdeauna însoțită de câte o carte − livada mea devenise biblioteca mea: fiecare pom păstra printre crengi cărțile mele.
Din primăvara timpurie până în toamna târzie îmi petreceam zilele citind la umbra câte unui pom fructifer gustându-i (printe rânduri) fructele. Încă păstrez “gustul” cărților citite acolo.
Pomii și cărțile, pentru mine, nu puteau fi separaţi; iernile citeam lângă ferestrele de la care puteam privi din când în când livada acoperită de ger și șuierând a crivăț. Așteptam prima zi însorită pentru a fugi lângă câte un pom să citesc.
La începutul anilor ’80, într-o dimineață de august plină de soare “universul” s-a zdruncinat de scârțâit și bubuit de buldozere care, fără nicio veste au îngenunchiat gardul livezii și au trecut fără milă peste gemetele pomilor cu fructe împlinite: se pregătea construirea primei linii de tramvai care trebuia inaugurată la vizita Tovarașului din 23 august.
Un Lopahin autohton a distrus fără nicio discuție toate livezile din jur…. Atunci s-au frânt vieți de pomi și vieți de oameni…[…]