[…]
Carmen Mușat: Astăzi avem în față două volume consistente, dintre care O teorie a secundarului. Mărturisesc că este una dintre cărțile mele de teorie preferate. În primul rând, eu cred că este foarte important ca teoria literaturii să nu rămână doar între pereții bibliotecii, teoria literaturii trebuie să ofere o deschidere către lume, să ofere de fapt o perspectivă de interpretare și de receptare. Cred că profesorul Virgil Nemoianu, în O teorie a secundarului, dar și în alte volume ale dumnealui, reușește să creeze concepte care fac din teoria literaturii o provocare. Aș folosi în descrierea profesorului Nemoianu un concept pe care l-a pus în circulație Michel Foucault, acela de creator de discurs, de autor de concepte, nu doar de cărți, concepte cu bătaie lungă. Felicit Editura Spandugino pentru ideea de a publica împreună O teorie a secundarului cu volumul, Imperfecțiune și înfrângere, al cărui subtitlu este Rolul imaginației estetice în societatea umană, pentru că cele două cărți trebuie citite împreună, ele se luminează reciproc. Conceptul de secundar îi servește profesorului Nemoianu pentru a interpreta nu doar literatura, privită cumva izolat, ruptă de lume, ci literatura în raport cu lumea, cu istoria. Conceptul de secundar pe care îl explorează, îl teoretizează și îl celebrează în O teorie a secundarului îi servește profesorului Nemoianu pentru a propune de fapt o altă perspectivă asupra literaturii și asupra a tot ceea ce înseamnă literatura ca instituție, nu doar ca sumă a unor cărți, a unor opere literare.
Fără să-și propună vreo clipă să inverseze rolurile și să mute accentul de pe principal pe secundar, Virgil Nemoianu este interesat să exploreze în ce măsură fenomenele maipuțin vizibile au un impact hotărâtor asupra modului în care societatea umană și instituțiile sale, literatura în primul rând, funcționează. În această tentativă, una din întrebările pe care le încearcă, pe care le lansează de fapt ca provocare a cititorului, este aceea de a afla ce este literatura, cum funcționează literatura. Această întrebare are un alt pandant, și anume „ce este istoria?” Pe mine m-a surprins o definiție a literaturii de la care pornește profesorul Nemoianu, surprinzătoare: literatura este ştiinţa sau disciplina imperfecţiunii şi înfrângerii. De ce? Pentru că literatura este definită în primul rând ca fenomen secundar, pentru că fenomenele principale sunt cele de ordin economic, de ordin social, politic. Literatura este în același timp un mod de a vorbi despre înfrângeri. Dacă pornim de la ideea că istoria este scrisă de învingători, atunci literaturii îi revine rolul de a aborda lumea din perspectiva celor învinși și de a explora aceste înfrângeri și modul în care ele de multe ori subminează planul general al istoriei. Tocmai de aceea, O teorie a secundarului are în viziunea profesorului Nemoianu un rol subversiv: este o teorie a coruperii, subversiunii şi degradării. Cum funcționează subversiunea în societatea umană? Care sunt consecințele acesteia? Și, mai ales, cum recuperează literatura acest vast teritoriu? Iată câteva dintre problemele pe care cele două volume le abordează.
Ceea ce, iarăși, este o marcă a profesorului Virgil Nemoianu în modul în care își concepe discursul teoretic e erudiția. Dar erudiția nu este ostentativă și nu e cumva paralelă cu propriul discurs. Este asimilată. Lecturile profesorului sunt asimilate și ceea ce face din lectura textului acestuia o adevărată sărbătoare este modul în care intră în dialog cu fiecare dintre cărțile la care recurge pentru a-și argumenta propriile idei. El are darul de a vedea dintr-o perspectivă întotdeauna nouă, întotdeauna surprinzătoare și foarte personală, concepte și teme care sunt aparent la îndemâna oricui. Este foarte rar și foarte important ca pe cărări bătute să reușești să schimbi perspectiva, să aduci o lumină nouă asupra acestora. Virgil Nemoianu reușește acest lucru de fiecare dată.
Dincolo de faptul că toate cărțile dumnealui sunt o pledoarie pasionată și pasionantă pentru literatură, într-o epocă în care pare că literatura a intrat așa într-un con de umbră, cu fiecare carte, de fapt, Virgil Nemoianu afirmă puterea literaturii și convingerea Domniei Sale că literatura poate să ofere nu doar o salvare – dacă ne gândim la Dostoievski și la Frumuseţea va mântui lumea – literatura poate să ofere, de fapt, o cheie de interpretare a lumii. Aș spune că nu doar literatura, ci și – în varianta Nemoianu – teoria, pentru că teoria este un instrument de înțelegere a lumii. Așa utilizează profesorul Nemoianu teoria: nu ca pe un inventar de concepte, nu ca pe un discurs paralel, tehnicist și foarte sec, ci ca pe un mod de a înțelege lumea și de a interpreta pentru a cunoaște. Cred că, și din acest punct de vedere, demersul profesorului Nemoianu este unul binevenit. George Ardeleanu s-a referit la problematica foarte diversă din cărțile profesorului Nemoianu. Și aceasta este iarăși o marcă: capacitatea de a pune în dialog diferite tipuri de discurs, de a aduce laolaltă filozofia, literatura, teoria literaturii, interesul pentru fenomenul religios într-un discurs echilibrat, care își propune de fapt – și cred că acesta este principalul impuls al cărților profesorului Nemoianu – să înțeleagă și să interpreteze. […]