ÎNTRE EUROPA ȘI AMERICA
VIRGIL NEMOIANU în dialog cu SORIN ANTOHI

 

Sorin Antohi: Avem aici pe masă primele opt volume dintr-o serie de opere Virgil Nemoianu în limba română pe care Editura Spandugino o scoate începând cu anul 2013. Este o enormă culegere de scrieri diferite tematic și stilistic. Simpla răsfoire a sumarelor acestor volume dă o idee despre extraordinara cuprindere culturală a lui Virgil Nemoianu. Cred că este, cum am mai spus, cel mai cult român în viață. Deși există alți autori din generația lui care țin aproape, din România sau din străinătate, opera lui Nemoianu acoperă o arie extraordinar de vastă din științele sociale și umane. El – și aici cred că este trăsătura lui distinctivă – a avut mereu o ambiție enciclopedică, o curiozitate aproape infinită. A vrut să știe cam despre ce se vorbește atât în istoria literară și teoria literară în care s-a format, cât și în toate disciplinele conexe. Astfel încât a parcurs sistematic unele domenii, la un moment dat aproape deconectate de studiile literare moderne și postmoderne, cum ar fi teologia, filozofia, istoria. Iată o trăsătură destul de rară la cei care se ocupă de știința literaturii: să citească istorie și să înțeleagă istoricitatea fenomenelor literare sau culturale. Cei mai mulți teoreticieni literari, asemenea sociologilor și antropologilor de azi, nu știu că lucrurile au loc în timp, că există o desfășurare istorică și

Poza articol 3 Biblioteci RUXANDA BELDIMAN

că există deci această istoricitate intrinsecă a tuturor lucrurilor umane. Nemoianu știe și înțelege.

El a parcurs deci un larg spectru de discipline, fiind simultan foarte preocupat de actualitatea politică din societățile între care a trăit și în care a trăit – cea românească – europeană — și cea nord-americană. Asta i-a inspirat în permanență o publicistică de natură politică, teoretică ori de comentariu al actualității.

Cei mai puțin tineri își amintesc prezența lui constantă în periodicele românești – ziare și reviste de toată mâna — pe toată durata anilor 1990. O prezență permanentă și masivă, atunci când era foarte greu să știi și să înțelegi ce se întâmplă în România, dar când, pe de altă parte, parcă merita să te interesezi de viața publică, fiindcă mai exista de loc de speranță.

Virgil Nemoianu e și autorul multor jurnale de călătorie, însemnări preponderent culturale din diverse locuri. El este un turist deosebit de meticulos și de curios, a bătut țări și continente, mergând cu atenția până la detaliu. E foarte interesant să-l vezi cum umblă peste tot și cum reîntâlnește lucrurile pe care le-a citit, la care a visat.

Mai există o dimensiune a operei sale: corespondența vastă, din care doar o parte este publicată. Ar merita să apară cât mai mult din această corespondență.

Ceea ce integrează opera lui Virgil Nemoianu este dialogicitatea, un spirit viu al dialogului, al curiozității care tatonează și testează. Nu lipsesc luările de poziție ferme, foarte radicale din când în când, însă în general controlate, aşa cum spunea într-un titlu celebru al său, de Calmul valorilor. Acesta, sigur, este legat de Cercul de la Sibiu, de o ambianță în care el s-a simțit întotdeauna acasă. Aș spune însă că este mai mult o năzuință decât o trăsătură constantă. E și foarte greu să rămâi calm când valorile se schimbă sau sunt anulate, când cei care le poartă nu sunt consecvent riguroși sau constanți. Dar acest orizont greu de atins – acest calm al valorilor —, introduce un fel de notă Biedermeier în toată agitația ideilor și curentelor și este o marcă a lui Nemoianu.

Pe o stradă din Budapesta, cu mulți ani în urmă, mă plângeam că sunt oarecum violentat de extraordinarul kitsch al arhitecturii istorice din capitala maghiară. Virgil Nemoianu mi-a spus atunci să mai aștept o vreme, să  trăiesc acolo mai multe luni, poate un an, doi, și am să văd că toate lucrurile se așează, pentru că există ceva atașant și calm, moderat și domesticit în toată acea arhitectură, la prima vedere iritantă prin amestecul de lucruri nemiscibile. Am ajuns să-i dau dreptate: exista un fel de spirit al locului care, până la urmă, aplatiza toate concrescențele și extremele, instaurând cumva calmul pe care cel puțin unele elemente din cultura și chiar din cultura politică a Austro-Ungariei l-au avut. […]

Share This Post