Marcarea unui gol este un moment culminant, de adevărat vertij, prin care fotbalul se detaşează de orice alt sport de echipă, de orice alt tip de competiţie sportivă, într-o anumită arie geografică a planetei noastre. Momentul de gol rezumă esenţa jocului de fotbal şi, în acelaşi timp, explică formidabila sa capacitate metaforică. Fotbalul este o întreagă lume, iar lumea este, în anumite privinţe, un meci de fotbal. Desigur, goluri se marchează şi în alte jocuri sportive, dar numai în fotbal conduc la acea ameţeală generală a jucătorilor şi a spectatorilor, un adevărat climax, care dezlănţuie imense energii.
„Ministrul şi-a marcat astfel un punct în propria-i poartă”, „…se pune şi întrebarea dacă Protocolul din 5 februarie constituie sau nu un punct marcat de PD în poarta Convenţiei”, „Meciul dintre Convenţie şi PD a continuat şi în această săptămână”, „Senatorul s-a aflat astfel în poziţie de ofsaid”, „Mingea se află acum la partea adversă”, „Cu FMI-ul am dat-o în bară.” Situaţiile tipice ale jocului de fotbal constituie o sursă metaforică inepuizabilă pentru cele mai diverse situaţii de viaţă, iar exemplele menţionate, toate de dată recentă, privind scena politică românească, sunt numai o palidă ilustrare. Prin aceasta, fotbalul nu face decât să restituie vieţii ceea ce el a luat din viaţă, prin chiar modul în care a fost conceput, structurat şi practicat.
Este capacitatea de a genera transferuri metaforice mai mare în cazul fotbalului, decât în cazul altor sporturi, cum ar fi boxul („lovitura sub centură” a devenit una dintre cele mai celebre metafore sportive) sau şahul (a se vedea universalitatea situaţiilor de mat sau de pat, a manevrei de rocadăşi a pieselor numite pioni)? Pentru a răspunde la această întrebare, ar fi nevoie de o cercetare specială; a fost ea cumva întreprinsă?
Ceea ce îi conferă fotbalului o superioritate clară este productivitatea metaforică spontană a publicului de fotbal. Îmi aduc aminte că în anii ’70 un italian, Paolo Dona, venise la Bucureşti pentru a studia acest fenomen în desfăşurarea sa naturală, în tribunele meciurilor de fotbal, rezultatele urmând să fie folosite într-o teză de doctorat despre limbajul fotbalistic. Îmi arătase liste nesfârşite de porecle pe care spectatorii le dădeau jucătorilor, arbitrilor, antrenorilor sau altor spectatori (în special suporterilor echipei adverse).
Freamătul unui stadion aflat sub atracţia magnetică a unui meci în plină desfăşurare, a cărui miză nu este neglijabilă, oferă un spectacol unic. Omul din tribună are nevoie de întreaga tribună, pentru a dobândi inventivitatea de limbaj şi un simţ dilatat al umorului, el are nevoie de întreaga masă de spectatori, pentru a-şi dezlănţui verva metaforică, tot aşa cum albatroşii lui Baudelaire au nevoie de întregul văzduh pentru a-şi demonstra eleganţa zborului. […]