Primisem, acum vreo doi ani, un mesaj de la profesorul Marcus, privind o conferință pe care urma să o țină la Facultatea de Matematică. Conferința fusese fixată pentru o vineri, la ora două a după-amiezii: „Greșeala ca sursă de creativitate”.
Am ajuns bucureștenește, mai târziu decât s-ar fi cuvenit. Am trecut prin intrarea cu ușa sculptată de la colțul dinspre Academiei al Universității („la artimetică”, cum i se spune de vecinii de la Arhitectură). Vestibulul circular păstrase toate detaliile știute de multă vreme – frumoasele grilaje de fier forjat, mânere, clanțe și balustrade de alamă lustruite de îndelungată întrebuințare, urme de pași și umezeala endemică de încăpere fără soare. Totul, neschimbat de când, cu mulți ani în urmă, veneam aici, duminică de duminică, dimineața devreme, la prelegerile pentru liceeni ale lui Stoilow, Moisil, Miron Nicolescu, ale Cabiriei Andreian sau ale lui Vasile Vâlcovici.
La sfârșit de săptămână rece și mocirloasă, în plus la ora două după prânz, locul era cu totul și cu totul pustiu. Doamna din butca de la intrare nu știa nici de conferință, nici de amfiteatrul Stoilow. Nici cei doi studenți rezemați de balustrada scării, în conversație privată, nu m-au lămurit. După alte uși și camere goale, am luat la rând, metodic, etajele și coridoarele, sală după sală. Nimeni nicăieri, nicio inscripție, nicio săgeată care să mă scoată din încurcătură. Singurele sunete – doar pașii proprii și conversația din ghereta de la parter.
Așa că, ajunsă în sfârșit la amfiteatrul căutat, am renunțat la precauțiile întârziatului și am deschis franc ușa. După umbra de pe coridoare, lămpile aprinse, Iuciul ferestrelor spre bulevard și mulțimea de fețe din fața mea m-au dezmeticit brutal. Amfiteatrul – plin ochi. Profesorul Marcus începuse expunerea. Și, până să-mi fac loc pe o treaptă printre tinerii îngrămădiți la intrare, veniți și ei mai târziu, și să prind firul vorbirii, mi-am dat seama că picasem într-o lume alternativă, o replică „în carne și oase” după gravurile din crestomațiile copilăriei mele.
Costumele audienților puteau fi diferite, personajele tabloului vivant nu purtau pe creștet perucile albe cu codiță și fundă neagră ale secolului XVIII, nici vorbitorul nu era îmbrăcat cu surtucul brodat de academician. Dar toate celelalte detalii se potriveau de minune. La masa lungă, din fața tablei negre, confrații venerabili din prezidiul adunării, ca în gravurile vechi, în poziții expresive, cu mantiile (paltoanele, de data aceasta) pe spătarele jilțurilor, își sprijiniseră frunțile în palmă. Chiar felul cum fusese formulat titlul conferinței se potrivea istoriilor despre învățați, călătorii și descoperiri esențiale, pe care le citisem odată. O comunicare academică – știam din textele plasate lângă imaginile pe hârtie galbenă și groasă, protejată de foiță, din cărți cu coperte jupuite – are neapărat un titlu care începe cu „despre”: De Motu Corporum. Și acum, în ianuarie 2009, în amfiteatrul iernatic, titlul prelegerii profesorului Marcus începea cu „despre”: Despre greșeaIa matematică – sursă de creativitate. Greșeala – păcat față de matematicile școlare, dar și față de prejudecățile banale, regulile învățate pe de rost, oportunismul și apucăturile din viața mai socială sau cea mai ascunsă, era scoasă din folclorul grilelor de control, ca posibilă mașinărie care poate atrage curiozitatea spre unghere fertile. […]