Pe Solomon Marcus, ca semn și simbol al speranței l-am descoperit cu adevărat în emisiunea „Semne și simboluri” pe care o realizez din 2014 împreună cu Mihaela-Alexandra Tudor și care este difuzată săptămânal de Speranța TV și de Radio Vocea Speranței. În acest dispositiv mediatic, pe care l-am conceput ca un cadru intelectual de producție a sensului nu numai al științei, dar și al ființei, Solomon Marcus a intrat atunci ca într-un centru academic de cercetare transformat în templu de aducere-aminte a unei cine de taină. Am stabilit cu acea ocazie, de comun acord, că matematica nu este știință, ci poezie și că ființa nu este contrariul neființei. Am convenit că, în mod obiectiv, omul este o „misiune de îndeplinit” și nu un „dat” obiectiv întru înțelegere. Am adus argumente în favoarea primordialității definirii existenței umane în termeni de funcție, față de definirea în termeni de substanță. Și am formulat ipoteza concluzivă a riscului socio-cultural, politic și economic de a nu integra în formatajul decizional ideea că speranța nu este nădejde.
În contextul acesta, ca semn al speranței, Solomon Marcus îmi mărturisea: „De o viață nu fac decât să mă caut și nu știu dacă mă voi găsi. Mă tatonez. E cel mai greu să ne descoperim pe noi înșine. Vă mărturisesc că sunt foarte derutat să constat tot mai frecvent discrepanța între imaginea pe care mi-o fac eu despre mine și imaginea pe care și-au făcut-o alții despre mine. Într-un fel ne vedem noi, într-alt fel ne văd alții. Când am împlinit 85 de ani mi s-au dedicat două volume, Întâlniri cu Solomon Marcus, unde multe dintre amintirile foștilor mei studenți mi-au dezvăluit episoade, întâmplări care îmi păreau cu totul străine… Erau o sumedenie de lucruri care nu au existat niciodată în memoria mea, dar care erau plauzibile. Și mi-am dat seama că oamenii nu inventau sau, cine știe, poate că orice om de-a lungul vremii metamorfozează întâmplările trăite și așa se întâmplă și în comunicarea umană. Noi ne amăgim că înțelegem mesajele care ne parvin și că suntem înțeleși, dar în mare măsură ele sunt distorsionate. Și totuși, conviețuim”. Această mărturisire are valoare de definiție. Vorbind despre sine, Solomon Marcus execută aici unul dintre cele mai dificile exerciții intelectuale la care sunt sau ar trebui să fie supuși cercetătorii științifici și profesorii universitari, și anume să conceptualizeze, deconceptualizând. În cazul acesta, virtuozitatea execuției apare și din faptul că Solomon Marcus dă sens și armonizează, în același timp, două concepte: cel de „functie semiotică” și cel de „speranță”. […]