Ieri, 15 martie am trăit un eveniment pe care simt nevoia să vi-l relatez. Urma să mă adresez participanților la Olimpiada Națională de Lingvistică, în Amfiteatrul R3 al Universității din București. Prin anii 1945-1946, mergeam acolo la cursul de Mecanică al prof. Vâlcovici și la seminariile aferente cu Rudolf Woinaroschi, Luca Teodoriu și Simona Pop. Un amfiteatru cu parter și balcon, care în câteva minute s-a umplut de adolescenți și de tineri. Întâlnirile mele cu cei de la Olimpiada de Lingvistică au devenit tradiționale. Îi așteptam, mă așteptau. Cu unii dintre ei, mă aflu de mult în corespondență. Am ales ca temă impasurile prin care a trecut limbajul uman, încă de la vechii greci, dar în special în ultima sută de ani, am folosit și creta, și tabla, totul la interferenta logicii, lingvisticii, literaturii, sociologiei, matematicii și informaticii. Le-am schitat tipologia paradox-semiantinomie-antinomie, fiecare dintre ele în sintaxă, în semantică și în pragmatică. Multe exemple, puțină teorie. Le-am dat teme pentru acasă și rămâne ca ei să reacționeze pe email. M-au ascultat într-o tăcere desăvârșită, simțeam că-i am în mâna. M-au aplaudat îndelung în picioare, ca la concert (în această privință, mă ajuta și vârsta). Am simțit tot timpul că erau foarte interesați în ceea ce le spuneam. La sfârșit, au făcut o linie de așteptare foarte lungă, pentru întrebări, autografe și dedicatii. Lucrul cel mai emoționant, care pur și simplu m-a înduioșat, a fost să-i văd pe mulți dintre ei venind cu un petec de hârtie pe care să aștern o dedicație, nu doar pentru ei, ci pentru cutare profesoară pe care ei o iubesc. Dar erau atât de emoționați, că greu le descifram vorbele. Și când te gândești că, de fapt, eu nu făcusem decât să le spun lucruri de care, într-o educație normală, ar fi trebuit să beneficieze de pe băncile școlii. […]