Lui Jean-Pierre Moussaron,
Aș vrea ca această discuție, această deschidere, să fie o ocazie de a vorbi în modul cel mai liber, de a spune lucrurile care nu se spun de obicei, pentru că nu am avut prilejul de a le spune, sau de teama de a răni, de a șoca, de a lovi, de-a face rău altora, și sie însuși, de a delira. Deci, în același timp cu și fără reținere. Cu tonul autobiografiei deschise, dacă vreți, deschisă ca o rană, și nu atât prin relatarea faptelor (la care nu mă voi priva să recurg prin aluzii), cât prin descoperirea sau revenirea în același timp la idei riscate și banale, surprinzătoare (pentru cel care se confesează), și de împărtășit cu alții. Sinceritatea nu este interesantă prin detaliul realist, ci prin sondarea neașteptată în întunecimea pe care o favorizează. Așa cum mergi pe pipăite pentru a te orienta într-o locuință întunecată unde lucrurile s-au schimbat în esența lor odată cu trecerea timpului și felul în care le recunoști, fiind totodată schimbate în alte lucruri prin propria lor durată și întâlnirile pe care le-au avut la rândul lor. […]