Printre poeţii din generaţia sa există poeţi al căror lirism e mai imediat sau a căror poezie e mai tradiţională, există, cu siguranţă, poeţi mai avangardişti, dar niciunul nu e mai important, nici mai convingător. Dacă poezia lui Michel Deguy contează mai mult ca oricare alta în creaţia poetică franceză de după război, aceasta se datorează nu numai puterii sale lirice căreia nimic nu îi este străin (poeta sum, humani nihil a me alienum puto), de la destinul lui ca om1 până la aventurile gândirii şi ale formelor, din cauza incandescenţei şi a invenţiilor sale strălucite, dar şi pentru că obiectul, domeniul şi principala întrebare în poezia lui Deguy precum şi în poetica asociată acestei poezii, sunt identitatea şi diferenţa. Nimeni până la el nu a chestionat atât de armonios şi de poetic identitatea şi diferenţa. Şi nici nu a scos în evidenţă forţa lor de sfâşiere sfâşietoare, de polemos. Adică energia care se desprinde din raportul dintre ele. Aşadar, nu e de mirare că Deguy a luat parte, prin opera sa de teoretician, la dezbaterea cu privire la empiric şi transcendental2.
Poezia este o instanţă critică propice pentru a departaja falsele identităţi şi a produce diferenţe. „La tot pasul trebuie făcută diferenţa dintre ceea ce este identic şi ceea ce este ne-identic: aş spune că această operaţie e funciar poetică” […]