În „elementul istoriei”
Ar trebui, oare, să recunoaștem la Deguy „o decepție” ce va crește pe fondul unei speranțe poetice imense, dar depășite? Într-o discuție cu Jacques Darras din 1987, Deguy evocă „timpul încrederii, al speranței tinerești în poezie „căruia îi va succede unul devenit al decepției”. Periculos, „acest moment de pierdere a încrederii ca atunci când avansezi departe pe gheață și ea crapă sub tine…”. Dar poezia lui Deguy nu a unit ea oare întotdeauna speranța cu dezamăgirea? Dincolo de adolescență și prin schimbări de direcție importante, nimic nu indică la Deguy o ruptură propriu-zis poetică. „Eu nu cred, remarcă Jacques Derrida («Comment nommer» în Le poète que je cherche à être) la fel ca în cazul lui Heidegger, că ar exista doi Deguy: există unul și mult mai mulți decât doi… ”.
Timpul la Deguy nu este acela al unei simple succesiuni de volume, opera lui nu încetează în a se relua și a se deplasa cu totul. În felul acesta, ea lucrează asupra istoriei poeziei în general. Între trecutul de dinaintea sinelui și viitorul de dincolo de moarte, cum să primești și să restitui pentru a împlini un act «donnant donnant»? Să moștenești ca poet bogățiile tradiției, înseamnă să înfrunți astăzi un sfinx care te face, mai întâi,să revii la solitudinea ta: „Poezia era acolo înaintea mea: limbă, limbaj, corpus, și ea îmi arată enigma mea la întâlnire… (Jumelages.) Acel „înainte de mine” sfidează poetul având totodată nevoie de el. Acel „era acolo” nu există decât scăldat în lumina noului. Astfel, într-un poem minunat, limpede și vioi ca focul, din Donnant Donnant un vechi mit reînnoit vorbește, laconic,despre darul întineririi veșnice, adică al imortalității, de care trebuie sa fie capabilă poezia: „Bătrâna Demeter de nerecunoscut în căminul luminos al bărbaților… „care încearcă „să scalde, în secret, copilul într-o baie de jar”. Desigur, ea „eșuează”, zeița–pământ fără de vârstă. „Dar (adaugă poemul) vizita sa a avut loc … ”. Poezia astăzi, poate ea oare să mai fie această scăldare în flăcări – nevăzută, dar reală?
Opera poetică a lui Deguy, în funcție de temporalitatea sa internă și acțiunea asupra viitorului poeziei, plonjează din ce în ce mai mult în istoria în desfășurare. Nu există nicio „viață harnică și contemplativă”, nicio „seninătate” poetică, constată Deguy, care să nu fie invadată brusc de „haos, dezordine, eveniment”, de„cursul lumii”, legătura sa sângerândă” (La poésie n’est pas seule). […]