Poezia lui Michel Deguy a fost caracterizată, în general, ca un fel de „discurs mixt”. Georges Poulet vede în ea ficțiunea unei „protofilosofii”, adică un tip de „pre-poezie”: logos „originar” pentru care n-ar exista deosebire între „filosofie şi poezie”. Gérard Genette o citeşte ca pe o „destrucție sistema-generică a discursului, deşi în tradiție post-romantică în care „idealismul s-ar măsura cu pozitivismul”. Pentru Yvon Belaval specificul ei ar consta în „pulverizarea genurilor”, deoarece şterge practic granițele existente între poezie şi proză, între poezie şi filosofie, între ştiință şi practică etc. Henri Meschonnic, care acordă atenție deosebită limbajului, consideră că, poemul lui Deguy nu este „nici fenomenologie a poeziei, nici poezie a fenomenologiei, ci figura însăşi a persoanei întâi în limbaj, eu-aici-acum”. În fine, Pascal Quignard apropie acest lirism de discursul cosmogonic al lui Hesiod. Nu lipsesc referințele și filiațiile cu gânditori de prestigiu: Husserl, Nietzsche, Heidegger etc. Să vedem cum s-a constituit, în timp, această rostire care, în multe privințe, se aseamănă cu a lui Mallarrmé. […]