Lui Michel Deguy
„mă șterge în prezența mea, îmi dă aceeași lovitură, mă face să sufăr ceea ce sufăr,
pretutindeni atunci când alții nu-mi dau voie să ajung la vizibilitate, ea mă șterge”
MICHEL DEGUY
Sunt un om bolnav
În fiecare noapte îmi dispar,
pur și simplu îmi dispar
părți din cap.
Părțile frumoase ale capului meu
sunt înlocuite cu părți urâte.
Spiritul meu a ajuns să fie un fel de ax
în jurul căruia noaptea capul meu se rotește
și își schimbă forma.
Seara îmi bag capul sub pernă și mi-l țin strâns
între palme,
”Acum sunt eu! –îmi zic- Doamne ajută și apără!”,
căci dintr-o dată știu că nu cu mâinile se apără capul.
Așadar capul meu doarme sub supravegherea
creierului meu.
Slabă pază,
pază bună de nimic,
căci dimineața alerg la oglindă și văd
că altcineva s-a sculat în locul meu,
din patul meu.
Ori poate că în oglindă în locul meu a dormit altcineva,
cineva plătit să stea acolo mereu
și imediat ce vede că mă apropii să se se ridice
și să mă maimuțărească:
într-o dimineață îmi apar labe de gâscă
la marginea ochilor,
în altă zi îmi apare pe cap o frunte fără riduri,
o frunte ca o lespede de piatră,
apoi un nas mic, cârn și foarte roșu
ori niște ochi aurii, excesiv de aurii,
niște ochi de câine,
iar buzele mele, frumoasele mele buze
îmi sunt înlocuite cu niște buze groase,
buze de curvă.
În oraș ies tot mai rar,
iar atunci când ies îmi pun semne distinctive pe cap:
pălărie neagră, într-o zi,
pălărie galbenă, în alta,
ochelari roșii, ochelari albaștri, ori
îmi vopsesc barba în verde, îmi pun perucă violetă,
îmi lipesc sprâncene bogate,lungi, negre, sprâncene false…
Dar în zilele când îndrăznesc să ies din casă constat că
toți bărbații de pe stradă îmi poartă capul,
toți bărbații de pe stradă mi-au ghicit viclenia și
și își iau și ei semnul meu distinctiv,
și mă înjură când trec pe lângă mine,
îmi pun piedică, mă înghiontesc,
grupuri, grupuri mă urmăresc gălăgioși până în fața porții casei mele.
Va trebui să trăiesc în camere din ce în ce mai mici,
iar în craniul meu să-mi construiesc un craniu mai mic
și în craniul mai mic un craniu și mai mic
în care un creier mic și vigilent
să asigure o minimă protecție pentru identitatea mea.
Ori ca să pot spune cu inima împăcată ”acesta sunt eu!”
va trebui ca în fiecare seară să-mi înfoliez capul
cum se înfoliază revistele pentru adulți,
cum se înfoliază valizele în aeroport,
și să-mi las doar două găurele în dreptul nărilor
și o tăietură subțire în dreptul guri.
Acum stau în cea mai mică încăpere din casa mea,
o încăpere cu gratii, cât un ochi,
privesc printre gratii în grădină:
din măr cad frunze galbene
și fiecare frunză e un cap al meu.