Ispitită dintotdeauna să mă apropiu cu respect şi umilință de scrierile filosofilor, poeţilor, ale filosofilor-poeți am realizat o serie de carţi bibliofile: La chance de l’échec, cu aforisme de Emil Cioran (1988); erradid (1996), Qu’est-ce que la poésie, OR (2000), cu texte în manuscris de Jacques Derrida; Vox clamantis in deserto (1998) de Marie José Mondzain ; Larmoire de textes (2015) de Hélène Cixous. În această suită logică, m-am apropiat de poezia lui Michel Deguy. A da de gândit este un act esențial şi fragil; gândul provoacă gândirea, care reprezintă ordinea: gândirea asigură comunicarea între diversele reprezentări ale inconştientului, între acelea preconştiente sau conştiente.
Cartea De la vision en Dieu, realizată în 2004 la editura Transignum& Daniel Leuwers în cadrul colecţiei «5/5», cuprinde 5 foi cu manuscrisul lui Michel Deguy, asamblate într-o casetă acoperită cu foiţă de aur şi cu o mică sculptură în bronz.
Textul permitea o extensie spre vizual – o figurare, o desfigurare și o reconfigurare. Poemul, ca şi imaginea ce îl însoţeşte, constituie un teritoriu de confruntare între ceea ce este, ce a fost şi ce va deveni: pe paginile arse de flacăra lumânării (mărturie a unui inventar religios) se aşterne scriitura unei pulsaţii ritmice, între o realitate dislocată şi o viziune a nespusului, a invizibilului, ca o identificare a extremului contemporan cu centrul credinţei mistice.
Cartea La vie subite (2011) face parte din colecţia «101 livres ardoises» pentru care eu am conceput peste o sută de cărţi cu repartiţia de zone negre, gândite diferit pentru fiecare poet: un fel de carte de «écritage» după modelul cărţilor de „coloriaj”, cu deosebirea că partenerul acestei aventuri – poetul – nu colorează, ci înscrie cu alb pe negru textul său în spaţiile negre bine determinate. Tăbliţa de scris, ca o „piatră filosofală”, este un element recurent al acestui gest de a scrie; scrierea în imediat, în momentul ductibilităţii, a traiectului literei se suprapune pe traiectul fiinţei (trajet de l’être / trajet de la lettre). Realizăm că aceste traiectorii nu rămân; rămâne întotdeauna perspectiva ştergerii. Urma albă pe o suprafaţă neagră este o chemare la rezistenţă, ca o „certitudine negativă” a existenţei gestului de a scrie. Această carte de «écritage» incită la consumarea de bunuri spirituale, ca act, nu ca producţie de sensuri şi de imagini abstracte.
Cartea La vie subite sugerează situaţiile de a desface, de a reface, de a pune la îndoială, de a surprinde; există în această interpretare plastică o întâlnire de forme ale ambiguitaţii, de la impas la paradox. Intrată în acest labirint, fără sfârşit şi fără centru, pagina aproape neagră aşteaptă scrierea ca pe o promisiune ce trebuie îndeplinită: ca pe o infinită întrupare a verbului, paginile nu repetă ordinea previzibilă a lucrurilor pentru că starea formelor contează mai puţin ca relaţiile şi locurile lor afective în mobilitatea acestora. La vie subite este un conductor al scrierii, al negării, al digerării, al împărtăşirii, al respirării, al înţelegerii, al ruperii, al fragmentării, un fel de testament a-temporal al operei invizibile care, deși impalpabilă, poate fi îndurată.
WANDA MIHULEAC