Ne părăsește Mariana… spun ne părăsește fiind convins că acum este încă împreună cu noi!
Suntem aici alături de Sergiu, o parte dintre prietenii tăi…
Știu că ne privești și că știi ce suntem fiecare – ce que nous valons!
Mi te-aduc aminte în facultate în anii 60, era imposibil să nu fi văzută, cu mersul tău hotărât și elegant în același timp, cu ochii tăi gri-albaștri strălucind de inteligență! În acea epocă ne știam doar. Ne-am mai întâlnit în cursul anilor 80 în casa Costinescu (la intersecția străzii Icoanei cu Bulevardul Dacia), la ziua de naștere a lui Pozo; erai cu Mihai Botez, soțul tău.
Din 1990 am făcut împreună o echipă puternică la Uniunea Arhitecților din România (UAR), punând pe picioare, alături de alți entuziaști, un program politic ce viza în primul rând instaurarea Ordinului Arhitecților, modalitate radicală de reorientare a profesiunii noastre, redevenită liberală. Acest fapt avea să se împlinească în anul 2001, când UAR era condusă de Șerban Sturdza. Pregătirea asiduă, care a inclus în primul rând convingerea breslei că acesta este drumul care trebuie urmat, s-a făcut mai ales după 1993, anul Congresului UIA (Uniunea Internațională a Arhitecților), de la Chicago.
Programul UAR avea ca șiră a spinării o consistentă structură culturală, menită să popularizeze în societatea românească puțin cunoscătoare a domeniului, problemele profesiunii de arhitect/urbanist și în același timp să facă vizibilă în societate, breasla. Din echipa noastră, pe lângă tine, făceau parte Puiu Lungu, Mario Smighelschi, Alexandru Sandu, Ana Maria Zahariade, Anca Brătuleanu, Nicolae Lascu, Vlad Gaivoronschi, Lică Mitrea, Răzvan Hristescu și foarte mulți alții care au trudit la punerea în operă a acestui program. Au trudit poate că nu este termenul cel mai potrivit, căci toți cei implicați lucram cu o enormă bucurie, cu pasiune, având convingerea că ceea ce facem folosește!
În momentele grele care nu au lipsit, unele extrem de tensionate, inteligența și calmul, perseverența și discreția ta au contribuit ca mașina să nu se gripeze. Așa a fost la prima conferință UAR – de după octombrie 1990, când echipa noastră a fost aleasă să conducă destinele breslei – conferința din 1992, când la sfârșit ieșiserăm storși de vlagă, dar învingători. M-ai invitat la un pahar de vin și mi-ai povestit conferința văzută prin ochii tăi…
La Chicago, în iulie1993, la conferința UIA, am făcut din nou echipă împreună, fiind aleși membri ai Consiliului acestui for internațional al breslei. Discretă dar extrem de atentă, ai urmărit ceea ce întreprindeam… relația mea de prietenie cu Vassilis Sgoutas, Moshe Zarhy, Krysztof Chwalibog, Martin Drahovsky ș.a. Cu primii doi am legat o strânsă prietenie dincolo de legăturile profesionale, cu ultimii doi aveam să ne reîntâlnim în diverse programe de cercetare.
Ți-aduci aminte de seara zilei când am fost aleși membri ai Consiliului UIA? Eram cu întreaga delegație, în jur de cincisprezece arhitecți din toate generațiile, cu gazdele, în curtea casei lui Gabi Nicolescu, remarcabilul nostru prieten, arhitect la Chicago. El se mobilizase să cazeze întreaga noastră delegație acasă la prieteni de-ai lui, români locuind la Chicago. Oraș fabulos, care a stârnit atâtea vocații de arhitect!
Pe Gabi Nicolescu îl cunoscusem în 1991, grație omului de excepție care a fost Ionică Berindei, prieten cu mine și cu frații mei, din adolescență. Ionică și Gabi fuseseră colegi de an la „Ion Mincu”. Amândoi s-au stabilit în Statele Unite, unul la Chicago, celălalt la Boston.
Atunci, în acea seară, am dezvăluit adunării succesul nostru comun, care i-a uimit în bună parte și pentru că am putut ține amândoi secretul alegerii noastre, timp de 24 de ore… Ce moment exaltant..! Acolo, la Chicago, Uniunea Arhitecților din România a lansat în cadrul UIA ideea concursului București 2000.
Ai avut un rol decisiv în punerea pe picioare și în funcționarea editurii „Simetria”, alături de Șerban Sturdza, Rodica Ianăși, Mirela Duculescu, Ioan Cuciurcă, Octavian Carabela, Marius Marcu-Lapadat. Cu ultimii doi ai conceput și publicat în mai multe ediții remarcabilul ghid arhitectural al Bucureștiului, umplând un gol ce dăinuise atât de mult.
Îmi aduc aminte de extrem de fructuoasele noastre colaborări în cadrul BBM, începute la jumătatea anilor ’90 și continuate până la o dată recentă. Este vorba despre programele de cercetare Leonardo da Vinci, ale Comunității Europene, programe promovate de arhitecții francezi Catherine Guyot și Luc Givry. La ele mai participau colegi de-ai noștri din Polonia (Krysztof), Slovacia (Martin), Elveția, Germania, Italia, Grecia, Marea Britanie, Spania, Austria. Rezultatele cercetărilor noastre le-am prezentat de mai multe ori împreună în aceste țări, le summum fiind atins în conferințele susținute la Pavillon de l’Arsenal la Paris, în prezența Annei Hidalgo, pe atunci vice primar al Parisului, astăzi primar. Cu ea ai dialogat îndelung…
Dar înainte de toate acestea, ai dat dovadă, în anii 80, de un curaj pe care noi ceilalți arhitecți nu l-am avut, punându-ți situația în primejdie, protestând împotriva demolării satelor și rămânând, în consecință, fără slujbă.
Nu pot să închei aceste rânduri fără să amintesc generosul tău gest de a publica în revista Secolul 21, în rubrica Noi și orașul pe care o patronai, cu sprijinul Alinei Ledeanu, director al revistei și președinta Fundației, texte și date privind-o pe Ruxanda Beldiman, fiica noastră, a Ioanei și a mea, plecată dintre noi mult prea devreme, la 28 iunie 2017.
Dragă Mariana, Ioana și cu mine îți suntem profund recunoscători, așa cum întreaga breaslă se cuvine să-ți fie recunoscătoare pentru tot ceea ce ai întreprins, astfel încât schimbarea din decembrie ’89 să fie esențială!
Hărăzită cu o mare bogăție sufletească și cu o mare generozitate, ai dat tuturor celor pe care i-ai apreciat și iubit, câte ceva ce poartă în ei. Eu m-am simțit și mă simt îmbogățit de prietenia ta, plecarea ta lasă și îmi lasă un teribil gol…
Te îmbrățișez,
Dumnezeu să te aibă în pază!
ALECU BELDIMAN