Introducere
Sub titlul Arhitectură şi modernitate, a apărut în 2005 un ghid adnotat al arhitecturii la Bucureşti din secolul 20. După primul tiraj s-au mai tipărit alte două, identice cu primul. Cu fiecare retipărire, Arhitectură și modernitate a rămas tot „mai în urma” oraşului, cu schimbările lui, bune şi rele. Această carte încearcă să repare (pentru o vreme) acest decalaj.
Mai tot ce a rămas în picioare – şi astăzi formează substanţa urbană a capitalei – nu poate invoca o vechime mai mare de 150 de ani. În cele din urmă, doar câteva structuri păstrează măcar o parte din construcția – așa cum a fost la început. Aşa că, dacă lăsăm de o parte vestigiile arheologice, ceea ce vedem astăzi – inclusiv patrimoniul clasat ca monument – a fost în mai multe rânduri alterat de cutremure, inundaţii, incendii. Și refăcut după regulile și gusturile noilor vremuri.
Bucureştiul construit numără probabil sute de mii de obiecte de cele mai diverse feluri – case, instalaţii, amenajări. Multe dintre ele ar putea deveni bune exemple pentru o carte ca cea de faţă, care va încerca să scoată la lumină cum şi din ce anume se formează şi creşte o așezare pentru a deveni – eventual – un oraş. Nu numai palatele și arhitectura lor monumentală, dar și orice edificiu – bun, mediocru, minor, sărac sau ineficace – participă la această aventură. Iar acest inventar poate fi extins: construcţii durabile sau provizorii; locuri și case care se văd şi tuneluri, cabluri, conducte din „catacombele” subterane; volume masive şi locuri „vide” din pieţe şi grădini; arbori, bulevarde şi străzi, dar şi fundături, intrări, alei; incinte industriale, gropi de gunoi, staţii de epurare şi perimetre abandonate participă, ca actori egali, la formația urbană.
Colţuri simpatice lângă compoziţii solemne, pieţe cu statui, instituţii naţionale, arbori, pasaje denivelate, cartiere de blocuri, mahalale „la curte”, ghetouri în sărăcie şi cartiere de elită – toate compun oraşul şi se cuvin inventariate când descriem un peisaj care se modelează în multe secole prin încercări, reuşite şi eşecuri. Ca orice oraş, Bucureştiul experimentează, construieşte, trece prin catastrofe şi – poate mai des şi mai iresponsabil decât alţii – distruge părţi viabile şi valabile ale alcătuirii sale.
Între lectura unei povestiri şi „lectura” unui oraş se pot afla, se spune, asemănări interesante. Asemeni unui text, și orașul este alcătuit dintr-un fel de „cuvinte”, „părți de vorbire”, și „fraze”. Cu un efort de imaginație putem descoperi „părţi de oraş” sau „părţi de arhitectură” formate din „cuvinte arhitecturale” care se asamblează conform unor reguli de „gramatică” pentru a spune o „povestire”. La fel ca o povestire, orașul are „personaje” „principale” și „secundare”, are o „intrigă” sau un „subiect” care îl deosebește de alte orașe, conține „peisaje” și „dialoguri”. Călătorul „citeşte” orașul şi poate judeca cât de viu şi actual (sau, dimpotrivă, sărac şi puţin interesant) este vocabularul folosit. Poate judeca „sintaxa” care leagă părțile între ele. Poate să se întrebe care sunt locurile (sau personajele) importante sau de ce unele peisaje îi par dinamice, agreabile sau indiferente, iar altele – eșuate sau amenințătoare. […]
De la începuturi, Bucureştiul a adunat și inclus în „vocabularul” său forme, influențe și experienţe dintre cele mai diferite. A valorificat fără complexe orice sursă şi orice model și a transferat rapid, în variante simplificate, inovațiile de prestigiu spre cartierele mărginașe. La vremea lor, și CEC-ul cu intrarea sa monumentală, dar și mai târziu, arhitectura modernistă au inspirat reluări cu mijloace modeste ale temelor centrului de oraș. Până și unele case-vagon cu câteva camere înşiruite afișează în fațadă medalioane, mascheroane, frize și ancadramente clasice sau marchize și acoperișuri cu elemente complicate văzute la marile palate.
Arhitecţii bucureşteni au exploatat acest entuziasm. Cu o versatilitate necenzurată, au amestecat pe aceeași fațadă (și în același interior) ornamente de facturi diferite. Detalii neoromânești sunt inserate pe o arhitectură modernistă, altoiuri Art Deco – pe exemple de cubism epurat sau modernism clasicizant. Grilaje geometrizate de fier forjat, admirabil executate (multe dintre ele distruse), au însoţit alinierile la stradă. Fiecare intrare într-un „imobil de raport” din anii treizeci propune un portal care nu se repetă. Iar „realismul socialist” nu a renunțat la această formulă bucureștenească. Ornamentaţia Casei Scânteii amestecă repertoriul renascentist cu simbolurile comunismului – roata dințată sau secera şi ciocanul – în elemente de bronz și fier forjat excelent finisate, ca la palatele Beaux-Arts.
Imitație de modele importate fără examen critic și reprobabil conformism întreținut de o cultură mereu incompletă? Efect al unei formații superficiale într-ale arhitecturii, ignorată de opinia publică, de dezbaterea culturală și discursul politic? Sau creativitate, imaginaţie, supleţe şi lipsă de inhibiţie faţă de modele consacrate? Sau, poate, o strategie implicită care reușește să păstreze – nu atât legenda îndrăgită, dar atât de improbabilă a „micului Paris” – cât amestecul inconfundabil de european și neaoș, de vernacular, spirit balcanic și cultură înaltă care – iată – funcționează în orașul nostru. […]