Stăteam de vorbă, într-o seară, în casa-mi părintească din Turnu Severin, cu fratele unui cumnat al meu, despre magistrul Tudor Vianu, când interlocutorul mi-a devoalat, în treacăt, că-i fusese, vreo doi-trei ani, coleg, în nu ştiu ce liceu din Bucureşti, fiului acestuia, Ionel.
Nu auzisem niciodată despre acest Ion Vianu, medic; după cum nici pe marele profesor nu-l cunoscusem altfel decât din propriile-i scrieri, – cu toate că trecusem bine de „anii falnici, douăzeci”, când inima-i a contenit să bată. Aş fi putut să-i fiu alumn în Capitală, numai că eu mi-am făcut studiile în Timişoara.
Altminteri, vom fi fost coriverani: domnia sa originar din Giugiu, iar eu, din municipiul a doi celebri „descălecători”: Divul Traian şi, după un mileniu şi trei sferturi, Prinţul von Hohenzollern-Siegmaringen, Carol.
(După cum, la Turnu Severin, în cimitirul Sf. Gheorghe, cavoul familiei „geamănului”, adică Matei Călinescu, se află la vreo câţiva paşi distanţă de cripta alor mei.)
Discuţia noastră avusese loc cu mulţi ani înainte ca fiul lui Tudor Vianu să fie cunoscut ca disident, prin intermediul „Europei libere”, ca, mai precis, un adversar al psihiatriei în scop nelegiuit, i. e. politic, şi ca, totodată, semnatar al Apelului lui Paul Goma, – în funesta şi agitata primăvară a anului 1977… Urmaseră, după aceea, anchetele, exilul, iar pentru noi, conştiinţa vinovată şi pusilanima tăcere.
O victimă colaterală a persecuţiei medicului „imprudent” va fi fost, în lunile acelea, fiul acestuia, Ştefan, – căruia bunicu-i căutase, la naştere, un înţelept Centaur, drept magistru, din stirpea unui Chiron, iatrologul, dascăl al lui Asclepios, Iason, Ahile şi Tezeu, care să-l instruiască temeinic şi multiscient: „Caut un centaur pentru Ştefan prunc./ Plasa ca să-l prindă unde s-o arunc?// Să-l înveţe bine câte plante sînt,/ Câte roade poartă dulcele pământ… ”
Că acest „prunc”, Ştefan, îi va fi fost nepot lui Tudor şi, lui Ion Vianu, fiu, – eu dedusesem (după ce, nu mai ştiu însă unde, citisem poemul sapienţial); aceasta, cu ani de zile înaintea ieşirii doctorului din „anonimat”.
Aproape că-l uitasem, când, în 1972, l-am întâlnit ca personaj (!), în Măreţia frigului. (Romanul unui sentiment), uluitoarea carte a nu mai puţin uluitorului Nichita (alias Nini!): […]