Începând cu anul 1994, când a publicat, împreună cu Matei Călinescu, volumul Amintiri în dialog, Ion Vianu a reușit o performanță cervantescă: aceea de a crea, după acest re-debut (debutul, cu două cărți dintr-o dată , a fost în anul 1975, dar plecarea autorului în exil l-a îndepărtat de preocupările înalt teoretice) o operă de mari dimensiuni și de o valoare indiscutabilă. Cu o paletă largă, această creație târzie cuprinde scrieri autobiografice, romane, eseuri, volume de și despre psihiatrie . Întreagă această operă, de un farmec particular și marcată de cultura clasicistă a autorului – el și-a început studiile ca student la limbile clasice, pe care le-a abandonat curând în favoarea celor medicale – este infuzată în profunzime de profesiunea autorului, de psihiatrie. Arareori se întâmplă ca persona, masca despre care vorbește C.G. Jung, să se contopească atât de profund cu fața ca în acest caz. Astfel, eseurile lui beneficiază de hermeneutica psihanalitică. În opera de ficțiune, Arhiva trădării și a mâniei se sprijină pe psihanalizarea în mod intenționat hiperbolizată până la grotesc a unor personaje (Roxana, tatăl ei incestual, Vasiliu, Ionuț etc.) ori a unor secvențe din istoria țării; apoi, micul roman Necredinciosul este construit în jurul unui caz psihiatric/psihanalizabil expus în detaliu. Iar Amor intellectualis și capitolele din Amintiri în dialog pot fi socotite o autoanaliză (una cu rest). Când cunoști, pe viu sau numai din teorie, ca Ion Vianu sau ca alți autori (mă gândesc la I. Negoițescu și la autobiografia acestuia) funcționarea ambiguă a structurii umane, este normal că talentul își alege drept mijloc de expresie deschiderea „porții ruginite” a memoriei și scufundarea în „duhoarea animală” a amintirii, pentru a scoate din abis perlele nu lipsite de iregularități – barroco – ale creațiilor literare proprii.
După cum singur declară, autorul a ajuns la psihiatrie pentru că această ramură medicală i s-a părut – datorită faptului că nu putea înțelege nebunia –, mai grea decât neurologia, pe care o înțelegea fără efort. De înțelegerea nebuniei se ocupă, printre altele, și-n Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, o carte bogată în cazuri clinice și în idei de interpretare, pe care, respectând proporțiile, o putem considera, în insolitul ei, pandantul românesc al volumului Amintiri, vise, reflecții… de C.G. Jung . Iar în aceste „amintiri de psihiatru” autorul recunoaște direct, dezarmant pentru cititor, că, după 40 de ani de practică psihoterapeutică, a ajuns la convingerea că nebunia de fapt nu poate să fie înțeleasă: „Oricum, o imaginație atât de original morbidă nu poate fi inteligibilă. Inteligibilul evoluează între limite înguste. Perversitatea fanteziei nu poate fi înțeleasă, cu atât mai puțin explicată”, scrie autorul. E o mărturisire surprinzătoare, dacă ne gândim că în romanele sale, după ce desfășoară epic ghemul a câte unui caz patologic – să zicem al lui Vasiliu, personajul din Vasiliu, foi volante – Ion Vianu îi dă sau măcar îi sugerează cititorului profan o explicație pentru maladia personajului; și, la fel, o mărturisire surprinzătoare pentru felul cum autorul, în finalul Arhivei trădării…, în partea intitulată „Postludiu”, își explică personajele. Dar, desigur, literatura, pe de o parte, și boala, pe de altă parte, oricât se întâlnesc și intersectează, aparțin unor nivele ontice diferite. În plus, Ion Vianu distinge între a înțelege și a explica, explicația fiind reducerea, de către medic, a realității complexe a nebuniei la o schemă rațională care-l ajută să repună pacientul „pe roate” (expresia îi aparține), chiar dacă alchimia interioară din care s-a născut delirul rămâne pentru medic un mister. […]