[… ] În orice om, situat oricât de sus în ierarhia comunistă, privilegiile puterii au fost macerate de veninul fricii, ca o băutură de preț de care nu-ți poți apropia buzele deoarece îi știi cupa otrăvită. Iar la orizont, o funie. Mai subțire, mai groasă. Să te lege de funcție, dar și de umilință. De țărușul siberian sau să slujească la spânzurat. După marea teroare, nici n-a mai fost nevoie de ea: oamenii se legau singuri, la gură, la ochi, n-aude, n-a vede, singura formă de înțelepciune îngăduită, și de-abia respirau: să nu se simtă că există. De atunci au rămas reflexele care continuă să mire pe observatorii anilor 2000. Și nimeni nu știe câți vor mai trebui să se scurgă înainte ca Vrăjitoarea întunecimilor, Măria Sa Frica, să binevoiască a ieși de sub epidermele infectate de atâta vreme.
Sovieticii au semnat la Helsinki orice, chiar și niște drepturi ce li se păreau tot atâtea farse, numai să-și consfințească frontierele și cuceririle. Nu întrevăzuseră însă capcana. Metaforic vorbind, când frica acoperă totul ca o humă lipicioasă, e greu de evitat ca șerpii vicleniei să nu-și facă acolo culcușul. Dacă Bulgakov are dreptate când îl obligă pe Diavol, descins în Moscova stalinistă, să facă binele, deoarece răul suprem domină și destinul Necuratului este să contrarieze starea de fapt existentă, atunci de ce să nu continuăm scenariul din Maestrul și Margareta, metamorfozând această armă putrezită de venin care este viclenia într-o sabie lucind de adevăr și necesitate? Sovieticii s-au prefăcut că respectă drepturile omului, să ne prefacem și noi că, acceptând statul socialist, vrem să ni se acorde drepturile pe care le-au garantat. Acesta mi se părea discursul perceptibil în spatele mai tuturor „socialismelor cu chip uman” ce slujeau, credeam eu, drept paravan ideologic adevăratului țel: libertatea pur și simplu. Nu socoteau că regimul comunist poate conviețui real cu libertatea decât cei care datorau marxismului singura lor armătură intelectuală, sau comunismului propria lor ascensiune.
Fără Helsinki, probabil că Estul n-ar fi avut „disidenți” iar rezistenții ar fi ajuns în Gulag înainte de a se face cunoscuți. Procesele publice devin o tribună de la care se poate spune adevărul, chiar dacă acest adevăr te duce inexorabil în spitalul psihiatric. Sau spre expulzare. Aceasta a fost soarta lui Soljenițîn. În 1976, un disident notoriu, Bukovski, avea să fie „schimbat” cu șeful unui partid comunist din America de Sud. La Praga se pregătea o Chartă, la Varșovia o Solidaritate, la București, o voce. 1977 va fi plin de ea: Paul Goma lansează o Mișcare pentru Drepturile Omului, solidarizându-se cu Charta pragheză, dar neajungând să grupeze în jur pe cei din breasla sa. Cu rare, rarisime excepții: Ion Vianu, psihiatru, Ion Negoițescu, obligat sub amenințarea unui proces de moravuri să se dezică. Același Nego (așa îi spuneau prietenii) încercase să se sinucidă de un 23 august – 1976 – ca măcar moartea-i să slujească drept simbol. L-a salvat Doinaș în extremis, nu mai știu câte luni a rămas în spital. Acestei mișcări s-au alipit într-o scrisoare adresată Europei Libere și un număr deloc neglijabil dintre minerii de pe Valea Jiului, în grevă. Numai scriitorimea nu. [… ]
Din volumul La apa Vavilonului, cap. V „1960-1980”, pag. 676-678, © Humanitas 2008