Bucureşti, 2 martie 1977
Mult stimate Paul Goma,
De o bună bucată de vreme urmăresc remarcabila d-tale activitate care, prin curajul pe care îl manifeşti, ar merita să redea încredere multora dintre români. Într-adevăr, tot ce s-a întâmplat în aceşti ultimi treizeci de ani nu a fost de natură să satisfacă orgoliul nostru. Mai întâi ne-am lăsat (o, fără voia noastră!) zdrobiţi de cizma unui asupritor brutal. Apoi, ni s-a părut că putem să ne luăm, cum se zice cu o expresie prea curentă, destinul în propriile noastre mâini. Abia atunci s-a petrecut drama de care vreau să vorbesc aici: am început să ne temem că orice fisură în unitatea noastră „de nezdruncinat” ar putea să ducă la prăbuşirea patriei. De aici, tendinţa, tot mai ascuţită în ultimii ani, de a reduce câmpul ideilor la câteva sărace şi goale însăilări patriotarde, tendinţă care a devenit azi preponderentă în întreaga noastră mişcare culturală, nefăcând altceva decât să accentueze încă şi mai mult plictisul şi deprimarea care caracterizează viaţa noastră de toate zilele.
Și acuma vii d-ta, cu o colosală experienţă a asupririi şi a durerii, şi formulezi câteva exigenţe: modeste în raport cu ceea ce un om poate să aspire în mod legitim, dar foarte pretenţioase dacă ne gândim cât avem realmente dreptul de a fi. Ceri mai întâi ca oamenii să poată părăsi şi regăsi în mod liber teritoriul ţării; să vorbească şi să scrie fără teamă; să participe direct la bucuria de-a trăi, şi nu prin intermediul unor generaţii viitoare. Este semnificativ că tocmai astfel de exigenţe simple te-au desemnat ca pe un agitator periculos – şi de aici toată suspiciunea cu care eşti încurajat, ameninţările neîncetate la care te supui. Dar le faci faţă surâzând şi cu fruntea sus.
Numai că eu, dragă Paul Goma, nu pot să urmez întru totul drumul deschis de d-ta. Pentru că încă investeşti toate speranţele în viitorul nostru. Crezi că, orice se va întâmpla, conjunctura istorică ne va surâde la un moment dat. Sau, poate, eşti unul din acei idealişti sublimi care luptă pentru o cauză pierdută fără să le pese!
În ceea ce mă priveşte, sunt obosit, pentru că am văzut multe aici, la noi, în România. De prea multe ori am văzut mediocritatea neghioabă dându-şi aere savante, forţa brutală călcând în picioare elanul creator, minciuna travestită în dogmă absolută dând cu obrăznicie lecţii de bun-simţ adevărului celui mai elementar. Poate că e o greşeală de optică, dar nu văd cum am putea ieşi din această stare. Sunt descurajat. De aceea m-am hotărât la un demers îngrozitor, dar care este comun unui mare număr de români: emigrarea. De câtăva vreme am depus, împreună cu familia mea, o cerere de plecare definitivă din ţară. […]