Dragă Biță, m-am tot gândit să scriu despre cum înotam noi vara în lacul de lângă casa voastră din Corrèze și discutam despre Antoniu și Cleopatra (tu încercai să mă convingi să pun în scenă piesa imposibil de grea a lui Shakespeare și iată au trecut aproape 20 de ani și încă nu am avut curajul). Apoi am vrut să glumesc despre cum te agiți tu să ajungi devreme – ca bunica de devreme – la aeroport, de teama să nu pierzi avionul (deși zbori într-una). Sau am vrut să descriu ce mult îți admir punctualitatea și Dana chiar mi-a amintit că o dată totuși ai întârziat, pentru că ai ajuns din greșeala cu o oră mai devreme, așa că te-ai plimbat prin jur și ai revenit cu 5 minute mai târziu decât ora fixată. Sau multe alte amintiri anecdotice…
Dar, cum se întâmplă să citesc o carte cu un subiect grav, care sigur te interesează, m-am decis să întrerup acumularea acestor episoade picante și să îți captez atenția cu ceva mai substanțial.
E o carte despre bătrânețe. Titlul e Old age și Helen Luke e numele autoarei. Sunt câteva eseuri despre texte clasice relatate la vârsta a treia, scrise cu o grație infinită, libere de isterie sau sentimentalitate. Autoarea vede vârsta ca făcând parte dintr-un «mister de transformare» și își leagă natural gândurile de imagini din literatură. Exemplele ei sunt, printre altele, două personaje de teatru, favorite ale noastre: Lear si Prospero. După cum remarca și Thomas Moore în introducere, frumusețea acestei cărți constă nu atât în faptul că descrie bătrânețea într-un fel cu totul nou și neașteptat, ci cum evoluează procesul sufletului în funcție de schimbările ce au loc în trup, în viața obișnuită sau în relația cu sinele propriu. Ce stă la baza lecturii și ce ar trebui să ne atingă pe amândoi, mai ales acum, când și tu și eu ne aflăm în acest nou și ultim interval al vieții, e atât decizia lui Prospero de a-și abandona cartea de magie, urmată de ruperea baghetei, cât și insistența cu care Lear o convinge pe Cordelia să accepte să mearga la închisoare. Mai mult: să o accepte cu bucurie, chiar cu nerăbdare. Când am montat la Bulandra Leara (versiunea feminină) mi-a luat timp să încep să înțeleg piesa ascunsă (așa cum o numește Brook). La început mi-a fost ușor să patinez superficial, interpretând la suprafață, absorbit de situațiile concrete și să consider atitudinea lui Lear drept o fantezie utopico-romantică de bătrân care își caută liniștea în interiorul zidului pușcăriei, odată împăcat cu angelica sa fata. Mi-au trebuit multe repetiții cu actrițele ca să înțeleg metafora: să văd cât de puțin realismul și concretețea zidurilor din temniță au de-a face cu subiectul metaforic invizibil al piesei. […]
