Am în birou o imagine în care sunt împreună cu George Banu și cu Dan Hăulică. Un moment de grație, surprins după o conferință specială a celor doi în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, în anul 2013, la cea de-a XX-a ediție, care s-a desfășurat sub tema Dialog. Le dăruisem câte un poem și i-am invitat la dialog în fața unei săli arhipline.
Iată, un mic fragment din această conferință:
GEORGE BANU: Această întâlnire e pusă sub numele dialogului cu Dan Hăulică, o personalitate mereu animată de dorinţa de a comunica, de a schimba gândiri și opinii. Și când spun asta, mă duce gândul la ce a însemnat revista Secolul 20 pentru generaţia noastră: o adevărată şcoală de gândire, o veritabilă deschidere spre lume şi cred că e un moment privilegiat astăzi să vorbim despre personalitatea şi gestul dublu al lui Dan Hăulică. Este un gest dublu, în sensul în care, pentru noi toţi, Secolul 20 a însemnat o deschidere pentru patrimoniul mondial, care nu a fost tratat ca o rezervă gigantică, babiloniană de cultură, ci, dimpotrivă, ca un zăcământ animat, dinamizat de un tânăr. Uităm că, totuși, atunci eram cu toţii mai tineri și e de ajuns să vezi fotografiile… Am văzut, de curând, o fotografie din Secolul 20 – trăim cu imaginea că aşa eram şi atunci, dar viaţa ne-a mai şi stricat, nu numai ne-a îmbunătăţit. Apoi, un om tânăr ca Dan Hăulică ne-a deschis tuturor posibilitatea de a avea acces la patrimoniul internaţional al epocii, instalând o relaţie dialectică. Deci, Secolul 20 a însemnat un gest al unui tânăr redactor şef, cu o echipă de prieteni, un gest de deschidere către cultura mondială, dar, totodată, „Secolul” se înscrie în tradiţia marilor reviste culturale care au marcat secolul al XX-lea, de la Nouvelle Revue Française, în Franţa, Il Sipario în Italia, Theaterzeitschrift în Germania ori Dialog în Polonia. Toate aceste reviste au însemnat un fel de încrucișare de drumuri între culturi diferite. […]
DAN HĂULICĂ: Sunt cu adevărat mișcat de aceste cuvinte, care arată că ceea ce pare făgaș în existenţa unei reviste lasă, totuși, urme și devine un făgaș statornic în conștiinţă, în orizontul de așteptări al publicului. Și, pentru că stăm sub semnul dialogului, așa cum se găsește ultima ediţie marcând cu adevărat un fel de culme în evoluţia festivalului, aș aminti o vorbă dintr-un poem al lui Hölderlin care situează dialogul pe un plan calitativ înalt, spunând „nu de când suntem în dialog, ci de când suntem un dialog”. A fi un dialog, a asuma, deci, nevoia schimbului de opinii, de atitudini, de agonisire nu numai livrescă, dar vitală, la nivelul ultim, celular al fiinţei, este, cred eu, în destinul acestui festival, pentru că el nu se limitează la o adunare de informaţii ţinute la ultima oră, ci încearcă o punere în rezonanţă la niveluri mai adânci. […]