Între „a plati” și „a dărui” este o prapastie, abisul dintre socoteală și morală.
Când plătesc, respect un contract expres sau implicit, reinstaurez o egalitate momentan dezechilibrată, restabilesc o simetrie: anulez un dar, mă dezbar de o obligație. A plăti e un mod ieftin, material, de a-mi recâștiga o libertate iluzorie care, servindu-mă ca individ, nu mă eliberează nicidecum de legile solidarității interindividuale.
Persoana se realizează dăruind. A face un dar nu înseamnă deloc a-l obliga pe Celălalt, a-l invita tacit să-mi întoarcă darul. Orice restituire a unui dar – normă a bunei cuviințe sociale – devine plată, așadar ofensă: reintroducerea unei valori materiale într-un univers care, grație actului de a dărui, devenise un univers moral. A face daruri înseamnă a plăti un preț în iubire, nu în schimbul unei iubiri a Celuilalt, pentru care i-aș fi dator, ci doar în imperiul iubirii mele care se definește ca dăruire de sine. […]
Universul moralității noastre nu este de ordin cantitativ, pentru a fi acoperit de calcule. Singura unitate de măsură în această înțelepciune a iubirii este gestul: acesta poate fi extrem de mărunt, el va oglindi însă pe deplin întregul univers al raporturilor umane, așa cum un bob de rouă reflectă mersul aștrilor. În afara oricărei reciprocități și simetrii, în afara oricărei mensurabile aritmetic, înțelepciunea iubirii este pură generozitate a Aceluiași pentru Celălalt și o la fel de pură ingratitudine a Celuilalt pentru Același. Căci gratitudinea nu ar face decât să introducă balanța rațională a plății și răsplății, în sfera impalpabilă a Bunătății. […] (1994)