Spectacolul de teatru are o viaţă efemeră. E ca un fluture care-şi trăieşte splendoarea numai o zi. Spectacolul de teatru moare în fiecare seară (şi, dacă reînvie, e numai pentru că mai sunt unii oameni care-l doresc, care vor şi ei să participe la efemera sa viaţă). După asta, spectacolul trăieşte doar în amintirea noastră. Din fericire.
Se mai află oare printre noi cineva care vrea să vadă un spectacol pe care l-a făcut sau l-a văzut acum 30 de ani? Un bătrân, cu procesele vitale încetinite, cu articulaţii care şi-au pierdut supleţea, priveşte un spectacol la fel de bătrân, la fel de încetinit, care nu mai e la fel ca acela care a trăit proaspăt timp de treizeci de ani în amintirea lui. Din fericire, spectacolul e efemer. Din fericire, viaţa lui se prelungeşte în amintire.
Într-un comentariu rostit la Poznan, în Polonia, cu prilejul acceptării titlului de Doctor Honoris Causa, Peter Brook vorbeşte despre teatru „ca o calitate care se produce chiar în momentul spectacolului, fapt pentru care spectatorul e o parte inseparabilă a experienţei teatrale“. El include şi al treilea element criticul, care vede ceea ce ceilalţi nu pot să vadă cu claritate.
Deci criticul e ochiul limpede, ochiul care ştie să vadă şi e în acelaşi timp memoria teatrului.
George Banu a fost martorul luminat a treizeci de ani de viaţă teatrală (efemeră) şi a devenit memoria acestor momente de adevăr efemer. O memorie delicată, precisă, structurată, plină de sevă şi expresivitate. Dacă mai vreau să aflu ceva despre Strehler sau Brook sau Grotowski, dacă vreau să confrunt ceea ce ştiu, ceea ce nu ştiu încă, mă duc la cărţile lui Banu (sau îl chem la telefon). Şi nu mi se pare deloc surprinzător faptul că tot de la el am aflat multe despre mine şi relaţiile mele cu teatrul. […]