Dragul meu Biță,
Pe lângă prietenia noastră directă, noi am avut încă una, în trei – cu Radu Penciulescu. Acum, când el nu mai e, au rămas vorbele lui, culese de tine, aranjate de mine, și oferite tuturor, mici dovezi ale iubirii de teatru și intransigenței față de teatru a acestui om deosebit.
DESPRE ACTORI
Adevărul personal e soclul vieții personajului. Teatrul prezintă viața altora, dar nu faci personajele să trăiască decât prin adevărul tău. Să exiști tu și apoi să îmbraci hainele personajului.
La început, personajul nu vrea să vorbească (să se dezvăluie). Actorul trebuie să confrunte acest mutism inițial.
Nu mă interesează actorul care nu se preocupă decât de felul în care „să fie altul“. Nu-mi plac actorii care „construiesc“ un rol, care îl întreabă pe regizor “cum vrei să-l fac?”.
Detest actorul care „marchează” în repetiție.
Să faci acțiunile până la capăt, nu să le atingi doar. (știi tu un cuvânt mai bun pentru effleurer?)
Fă actele, descoperă adevărul situației și după aceea comunicarea se produce. Pericolul constă în a viza de la început comunicarea.
Actorul cameleonic e un spectacol în sine, distinct de personajul pe care îl joacă. Cabotinul se definește prin „virtuozism“.
Actorul mare, spre deosebire de actorul cameleonic, nu dispune de un spațiu gol unde personajul se instalează comod. El nu dispare în personaj, ci rămâne ca o umbră a lui.
Actorul mare ne invită la experiența luptei între el și personaj.
Îmi plac actorii care au în ei mai multe roluri și nu actorii care sunt servitorii mai multor roluri.
Vasile Nițulescu nu-și corupea talentul ca să fie pe placul personajului. El aducea personajul spre sine.
La fel George Constantin. El n-avea nimic dintr-un histrion, dar avea un spectru amplu. Încerca să fie la înălțimea personajului – și uneori îl depășea chiar.
Actorii care îmi plac sunt actorii care merg mai departe decât ce le propune regizorul. […]