Am auzit versuri spuse de actori, perfect inteligibil, uneori abuziv sentimental sau alteori suprasolicitând sensul, versuri ce mi-au procurat satisfacții dar și iritări, decepții. Până când, pentru prima manifestare română la Paris după 22 decembrie 1989, am invitat recitalul Eminescu ce îi reunea pe Ion Caramitru și Dan Grigore! Atunci am regăsit virtuțile recitării pe care le admiram la Vitez: proiecția cuvintelor, verticalitatea interpretului, sentimentul de „cultură” a limbii atât de deteriorată pe strada pariziană sau bucureșteană! Cioran era prezent în sala și, sub impresia acestui recital, a scris un eseu neașteptat despre Eminescu pe care astfel îl regăsea! Apoi, deseori, l-am auzit pe Ion Caramitru recitând și, de fiecare dată, m-a uimit libertatea pe care o afișează și care îi permite să perturbe sintaxa, să producă rupturi fără ca aceasta să afișeze extravaganța cultivată de recitatori prea arbitrari. Însoțit de muzică, recitalul e o expresie a relației de concordanța afectivă între un interpret și versurile ce, grație lui, capătă corp. Implinire reciprocă! Dincolo de singurătate, ea se convertește în satisfacție pentru ascultătorul ca mine, sedus și captivat. Textul poemului, fără nici o intervenție străină, se dezvăluie cu toată palpitația lui internă.