Domnule George Banu,
vă scrie un om înglodat în datorii care, până acum, asemenea multor alți datornici, s-a făcut că plouă chiar și atunci când era senin, evitând să vă vorbească direct despre această complicată situație.
M-a atras mereu un anume mod de raportare la teatru pe care dumneavoastră l-ați practicat și îl practicați. Cred că citindu-vă și recitindu-vă, am învățat să „fluier în biserică” și să nu iau foarte în serios acel „aparat critic” limitativ și procustian atât de sacru în spațiul criticii românești, privilegiind în schimb tentația filosofării despre teatru. Odată cu dumneavoastră, am început să cred în posibilitatea unei filosofii a teatrului (în sensul în care vorbim despre filosofia artei, filosofia istoriei etc.). A încerca să (-ți) explici lumea, omul, existența din perspectiva teatrului, iată pariul ascuns, adânc al unei astfel de filosofii. Vă datorez, așadar, această imagine a criticului de teatru ca gânditor, la fel cum vă datorez obsesia despre întrebările fundamentale ale teatrului: care este rostul teatrului?, de ce facem, cu adevărat, teatru? încotro se îndreaptă teatrul?, poate teatrul modifica lumea? etc.etc. […]