În pofida clarviziunii lui, Paul Valéry, anticipând epoca declinului iminent al lumii (secolul al XX-lea), nu putea deloc să prevadă ceea ce aceasta avea să devină, şi pe care eu o denotez prin termenul de mutaţie.
„Să cugetăm”, să cugetăm din nou la Valéry, iată cuvântul potrivit pentru aceste remarci dacă acest verb, puţin folosit în studiile literare şi care, poate, într-o perspectivă mai largă, se îndreaptă spre obsolescenţă, ar însemna mai puţin un discurs organizat, construit pe o recitire asiduă, decât o reamintire prin reverie, întemeiată pe o frecventare veche şi durabilă, chiar dacă mai liberă, în timpul recentelor decenii: ca şi cum „lumea actuală”, pe care a avut-o în vedere Paul Valéry acum o sută de ani într-un eseu celebru, s-a schimbat atât de mult, s-a transformat în actualitatea noastră, încât ne-a redus nevoia de Valéry la o reverie – ceea ce este regretabil pentru această epocă, a noastră, remarcă pe care o fac chiar de la început, şi pentru a justifica tonul de regret în care se adânceşte memoria mea. Fiindcă am început cu o „nevoie de Valéry” (la care îmi permit imediat să fac o aluzie autobiografică) ce dă mişcării mele din prezent direcţia exact opusă celei exprimate de Yves Bonnefoy atunci când, într-un articol din 1963 care a rămas în istorie (publicat în volumul din 1980, cu titlul L’Improbable), încheia cu programul „Oublier Valéry”. Despre cum să nu-l uităm pe Valéry este vorba în acest text. […]
În româneşte de Georgeta Cristian