La 13 mai 1943 apărea în ziarul bucureștean Viața o scrisoare deschisă adresată lui Eugen Lovinescu de către tineri membri ai Cercului literar de la Sibiu[1]. Autorul textului este, se știe, Ion Negoițescu, singurul, de altfel, care pentru un motiv necunoscut nouă, îl semnează cu pseudonim: Damian Silvestru. Adresantul, grav bolnav, avea să se stingă peste două luni. Lovinescu a apucat totuși să răspundă – în aceiași publicație – exprimându-și deplinul asentiment la tezele din scrisoare cărora le dădea astfel o binecuvântare paternă. Este vorba de legitimarea descendenței maioresciene. În Titu Maiorescu și posteritatea lui critică apărută în forma finală în același an, 1943, Lovinescu își asumă sarcina să definească generațiile succesive care apăruseră în urma marelui fondator, Maiorescu. Pentru această succesiune de critici criteriul fundamental de judecare al unei scrieri literare este valoarea estetică. Teza este în contradicție cu ideologia sămănătoristă, propagatoarea unui idilism sătesc, dar și cu teoria despre „ Arta cu tendință”, propusă de Ion Dobrogeanu – Gherea. Lovinescu definește succesivele generații ale criticii estetice neconformiste și „disidente”, în raport cu ceea ce fusese mult timp un soi de „ideologie română”, dulcegăria sămănătoristă al cărei maestru și cap fusese proclamat de Nicolae Iorga – un geniu, dar nu totdeauna inspirat de bunul gust – Vasile Alecsandri.
Pentru a situa ideologia literară a epocii (anii 40), să aruncăm o privire asupra unui document anterior cu trei ani scrisorii tinerilor din Sibiu. Nu ne referim la vreun text propagandistic de doi bani, ci la rostirea unei personalități respectabile, Liviu Rebreanu: e vorba de discursul de recepție la Academia română din 29 mai 1940, intitulat Lauda țăranului român. 1940 este unul din anii cei mai dureroși ai istoriei României moderne, sub dictatura regală, (discursul este rostit cu câteva zile înaintea cedării Basarabiei ca efect al protocolului secret, parte din Pactul Ribbentrop – Molotov, și câteva luni înaintea sfâșierii Transilvaniei prin Dictatul – „arbitrajul” – de la Viena, impus de Hitler). Aș vrea să atrag atenția asupra tristeții care răzbate în tonul mesajului: țăranul român nu este ca un țăran de prin alte părți: este „cel mai umil român”, „o ființă săracă, slabă, purtând doar războaie de apărare”. De altfel, „neamurile liniștite trăiesc în subsolul istoriei”. Această ființă umilă, asuprită iubește, iubește graiul strămoșesc: el este „întruchiparea tuturor virtuților și energiilor românești,… căci „destinul nostru e să fim un neam de țărani” deși țăranul nu citește; o face orășeanul, orașele „fiind înființate de alte necesități decât cele românești”. Destinul nostru, spune Rebreanu este să fim un neam de țărani. Nu este greu de interpretat discursul romancierului altfel decât o proiecție a ceea ce, pentru moment este doar o sumbră, întemeiată presimțire a nenorocirilor, iminente sau mai depărtate. Același sentiment apăsător se degajează din corespondența Noica – Cioran cu epilogările asupra „rostirii” românești, ce o fi o fi, deducând din confuzia aparentă, strâmtoarea primejdioasă spre care România se îndreaptă. Gândirea de dreapta apreciază lucid îngustarea până la sufocare a șanselor ei și impasul națiunii.
Discursul lui Liviu Rebreanu, ancorat într-un „țărănism” etern, fixează cultura Românească în imuabil. Rebreanu nu respinge virtuțile democrației, în care vede mai ales una din sursele principiului naționalităților, eliberând popoarele din ghearele vechiului imperialism. Acum, se întrevede un sumbru viitor totalitar; fără să fie explicit, ia în considerație ambele curente totalitare, de stânga și de dreapta.
Scrisoarea deschisă a Cercului către Lovinescu apare trei ani după discursul lui Rebreanu, în 13 mai 1943 în ziarul Viața (al cărui director este, ce întâmplare, Liviu Rebreanu). Înfrângerea pe frontul de Est, care avea să decidă soarta războiului, recucerirea Stalingradului de către sovietici, se produsese la 2 februarie. Simbolic, ziua apariției în ziar a scrisorii – manifest este aceiași cu predarea trupelor germane din Tunis, care deschide drumul aliaților spre Sicilia și Europa meridională. Atmosfera pare să devină favorabilă unei împrospătări culturale în epoca postbelică care se anunță. Fără să fie de stânga cum erau pe atunci tinerii Virgil Ierunca, Geo Dumitrescu sau Miron Radu Paraschivescu, membrii Cercului literar nu împărtășesc angoasele existențiale ale conservatorilor. În aceste condiții, ce poate fi considerat mai propice pentru „cerchiști” decât a deveni întruparea celei de-a patra generații maioresciene? Primele trei generații le numise Lovinescu însuși: 1: Titu Maiorescu; 2: El, Eugen Lovinescu; 3: Cei șase critici beneficiind de recunoașterea lui Lovinescu: George Călinescu, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Străinu, Tudor Vianu. 4:? În această lumină, ambiția foarte tinerilor critici este de-a se anunța ca generația port-drapel a Artei pentru artă, în continuitate cu antecesorii.
Tinerii de la Revista Cercului literar ce avea să-și înceapă apariția erau elevii lui Lucian Blaga; ne-am putea mira că referința la marele lor profesor nu există. Pe de o parte, ei se vor mai inovatori, mai radicali decât Blaga; pe de alta, vânează acum pe teritoriul literaturii și Blaga nu este critic literar. Binecuvântarea lui Lovinescu le este necesară: de altfel, nu întârzie să se producă , cum am arătat. „Cerchiștii” sunt optimiști… Trei ani despart discursul lui Rebreanu de scrisoarea foarte tinerilor cerchiști (Negoițescu, de exemplu, are 22 de ani în 1943). În acest timp, soarta armelor s-a schimbat. Recurg acum și la amintirile proprii: În cercurile intelectuale, aliații sunt priviți cu simpatie. Ipoteza ocupației rusești și a bolșevizării țării este dată la o parte printr-un mecanism de wishful thinking: „Anglo-americanii” nu vor admite un regim comunist în România; pe scurt, atmosfera este optimistă, se anticipează un viitor al tuturor posibilităților, dispariția, prin vid de substanță, a tradiționalismului prăfos. Tonul scrisorii este polemic: există o renaștere a Sămănătorismului, propagat de revista Gândirea – „lipsită de un condei critic ”– de care „azi, în plin paroxism chiar și opinia publică pare contaminată”. Îndreptarea aceasta nu este, nu poate fi adevărata literatură. Dimpotrivă, și mai ales în Ardeal de unde vine scrisoarea, influența gândiristă creează, în acel moment „ o stare de spirit retrogradă și profund dăunătoare evoluției artistice”. O literatură in statu nascendi își caută singură influențele; așa cum marile literaturi occidentale s-au născut sub influența Antichității greco-latine, literatura română s-a format odată cu accesul la cultura apuseană. Sursa populară, „cu felul ei încântător de-a fi”, nu este sursa marii literaturi. Astfel este validată judecata lui Maiorescu care acordă primatul „esteticului”. Prin estetic se ajunge la cultura adevărată, „ străbătută de fiorul eternității”. Dar miza literaturii și a culturii în genere nu se întemeiază pe o bază socială (precum ideea politică sau cea națională) ci pe considerarea omului „ca individualitate și personalitate” adică în deplina lui „libertate spirituală, neîngrădită”.
În martie 1945 ne aflăm în ultimele luni ale războiului. Nu insist asupra circumstanțelor istorice bine cunoscute. România face parte din tabăra aliată. Deja ar trebui să fie clar că „anglo -americanii” ne-au menit sferei de influență sovietice, dar mulți, inclusiv o parte din cerchiști practică the wishful thinking. Nu pot uita o vizită, prin 45-46 la tatăl meu a lui Victor Iancu, membru al Cercului literar, în acel an. În aceiași zi îl văzuse pe dl. Iuliu Maniu (Iancu era țărănist). Maniu avusese tot în aceiași zi o întrevedere cu un oficial american, membru al Comisiei aliate de control în România. America nu va abandona România Uniunii sovietice îl asigurase pe Maniu reprezentantul Statelor Unite. Totuși împărțirea Europei fusese secret decisă la Yalta, cu puține zile mai devreme (11-14 februarie 1945). Clasa burgheză și intelectualii continuau să se agațe de speranțe cu toate că, deja, aparențele nu mai puteau înșela: guvernul Groza, instalat de comuniști, de fapt de sovietici, arăta încotro ne îndreptam. În acest timp, Revista Cercului Literar de la Sibiu publica un frumos articol al lui Ion Negoițescu, maturizat, intitulat: Viitorul literaturii române? Cum să înțelegem semnul de întrebare din titlu? Sunt ispitit să-i dau un sens profetic: literatura română va fi artă pentru artă sau nu va fi deloc. Principiul, enunțat deja în textul din 1943 se precizează prin sumarul literaturii „frumoase”. Să nu omitem discuția despre „specific”, care mobilizase atâtea energii în generația anterioară: specificul nu este originar; este post-festum, nu e o premisă a literaturii ci rezultatul unei evoluții îndelungate. O operă este cu atât mai măreață cu cât este mai specifică, spune Negoițescu. În literatura franceză, explică el, influența antică este atât de mare încât a devenit specifică. Trecând la literatura noastră și mai precis la cazul lui Eminescu, nu poate fi negată dezgroparea de către marele poet a tradiției literare anonime, „acele relicve pure în primitivitatea lor arhaică, păstrătoarele dimensiunilor specifice!” Dacă ne putem permite o speculație pe marginea acestei exprimări neașteptate a apărătorului modernității urbane, ea se poate explica prin presupoziția, aflătoare în epocă, a existenței unor culturi majore îngropate, ale căror resturi străpung cultura populară… „iar structura cea nouă, este tipică în sensul romantismului german”… pentru ardeleni, inspirația trece prin influența Renașterii italiene, ca la latinistul Timotei Cipariu, citat cu un frumos sonet petrarchian. Compararea poetului umanist ardelean cu „decadentul” Macedonschi, …„focosul(ui) risipitor de miragii, … cu o artă lucidă, beată de propriile ei străluciri” permite surprinderea unui timp lung, constituirea lentă a unei autentice poezii românești. Pe partea prozei, iarăși, se constituie linii, cea balcanică de la Anton Pan la Ion Barbu sau tema Bucureștilor, oraș fascinant ilustrat în operele lui Nicolae Filimon și mai departe, până la Hortensia Papadat-Bengescu. În opera lui Bengescu se împlinește fresca Bucureștilor „scoțând la lumină fața unică, acel amestec tenebros de rase orientale și vestice, salonul snob al cetății apusene cu o promiscuitate lascivă a târgului balcanic”. După care vine concluzia, un pic dogmatică: marea literatură română a viitorului nu poate fi decât una urbană, structurată de modalități cu totul altele decât cele ale creației autohtone primitive”.
Despre soarta acelor oameni, foarte tineri în 1945, de o precocitate care a fost deja remarcată se poate scrie un roman-fluviu[2]. În el s-ar regăsi, acumulate, drama intelectualului român în vremuri de teroare, a rezistenței, a cedărilor „tactice”, a prăbușirilor și reînălțărilor, a temniței și exilului, toate sub imperiul unei speranțe: încrederea în destinul european al literelor românești. Cele două decenii postbelice au fost și cele mai grele; anihilarea sau cel puțin ștergerea lor din registrele amintirii fusese programată, mai ales după 1956 când s-au abătut asupra celor mai mulți închisoarea și exilul intern. Au urmat zeci de ani mai clemenți, care au însemnat pentru unii exil extern, pentru alții o supraviețuire prudentă dar nu lipsită de satisfacții și succese.
Dacă exigența estetică le-a fost contrazisă de ceva, nu a fost, mai cu seamă în perioada 1948-1955, de „sămănătorism” ci de „arta cu tendință”, extremul „proletcultism”, care a intoxicat orizontul literar până la sufocare. Apoi, puțin câte puțin, aerul s-a mai curățat, au apărut orizonturi noi pentru literatură. Controversa literatură urbană – literatură rurală și-a pierdut semnificația nu numai pentru că societatea și-a schimbat structura, dar și pentru că contactul cu literatura universală, sub comunism dar mai ales în post comunism, a devenit creator de normă. Faptul că Acasă, pe câmpia Armaghedonului de Marta Petreu își situează intriga la sat nu face din roman unul țărănesc. Acasă… are un filon tragic, unul psalmic; este un roman familial impregnat de poezia naturii… Orbitor ca și celelalte romane și povestiri ale lui Mircea Cărtărescu se petrec într-un singur oraș, dar a-l plasa în literatura urbană este de prisos. Dimpotrivă, estetica lui Cărtărescu, apropiată de literatura sud americană prin exuberanță este creatoare de simboluri și de legende care datorează foarte mult științelor naturii și ezoterismului occidental. Dar și în aceste cazuri și în multe altele, criteriul estetic a fost decisiv: frumosul decide de soarta literaturii și, deși nu știm pentru câtă vreme – viitorul Literaturii fiind el însuși primejduit – premisa noastră rămâne aceiași.
[1]. Semnatarii sunt: Victor Iancu, Eugen Todoran, Corneliu Regman, Damian Silvestru (Ion Negoițescu), Ovidiu Drimba, Ion Oana, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu, Ștefan Augustin Doinaș,
[2]. Un braț al acestui fluviu am căutat să prezint în Amor intellectualis