EVIDENŢĂ, PRACTICI DE RESTUARARE
ŞI CODIFICARE JURIDICĂ
Preambul
Începuturile practicilor moderne de conservare şi restaurare a patrim oniului arhitectural istoric sunt plasabile la începutul domniei principelui Carol. Primele intenţii care au privit păstrarea şi întreţinerea a ceea ce mai târziu a fost denumit „monument istoric” s-au manifestat în spaţiul românesc extracarpatic începând cu secolul al XVII-lea şi au continuat pe parcursul secolului al XVIII-lea, în timpul domniilor fanariote. Acest gen de preocupări, limitate însă la grupul restrâns al elitelor laice sau clericale, diverse atât din punctul de vedere al abordării, cât şi din cel al rezultatelor, s-au concentrat în special pe repararea, completarea sau, adesea, alterarea vechilor construcţii, sub imboldul sentimentului filiaţiei şi cu scopul adaptării la nevoile funcţionale imediate sau, adesea, de reprezentare, prelungindu-le astfel existenţa. În primele decenii ale secolului al XIX-lea grija faţă de patrimoniul construit scădea simţitor, puţinele măsuri luate împotriva distrugerilor fiind motivate de aceleaşi considerente legate de valoarea de utilizare sau de cea de reprezentare. Interesul pentru cunoaşterea istoriei, privită cu precădere dintr-o perspectivă utilitară, aptă să consolideze ideea şi coeziunea naţionale, începea să se facă simţit abia după 1830. Recursul la trecut a selectat, în această etapă timpurie a modernităţii româneşti, acele momentele emblematice, capabile să trezească sentimentele patriotice. […]