RĂZVAN THEODORESCU

Arhitectura epocii carliste

 

Am ales să vă vorbesc despre Carol al II-lea și arhitectura vremii sale, și o fac în amintirea Ruxandei. De ce? Se lansase o carte a prietenului meu mai tânăr, Narcis-Dorin-Ion, dedicată lui Carol al II-lea, și care avea o prefață a mea, prefață intitulată „Un  Hohenzollern cu specific național”. Cartea a fost lansată, iar Ruxanda s-a apropiat de mine și m-a întrebat: „Domnule Profesor, spuneți-mi de ce îl iubiți atât de mult pe Carol al II-lea?”. Ruxanda știa că eu sunt un republican înveterat, care a vorbit nu o dată de meritele lui Carol I, ale Reginei Maria – care n-ar trebui să lipsească din această galerie, chiar dacă nu a fost ea suveranul – și că, în același timp, am contribuit la inițiativa aducerii în România a rămășitelor singurului suveran român care nu era încă aici.
      Cultivată, subtilă, delicată, cum era Ruxanda, și cum îmi stă în amintire, ea știa – sigur nu de la părinți, intelectuali, și ei, subtili și cultivați, dar din public, din lumea în care trăise – știa despre Carol al II-lea că a fost un mârșav care a făcut numai răutăți, pentru că asta este: românii l-au adulat până în septembrie 1940, dar a doua zi, la propriu când spun a doua zi, au început să-l înjure după buna metodă românească; a doua zi, chiar în ziarul pe care el îl stipendiase, l-au înjurat a doua zi, atunci când iar Antonescu luase puterea.
      Și am stat de vorbă cu Ruxanda, țin minte, vreo oră. Mi-a făcut plăcere, cu un om ca ea, să-i spun că, în balanța aceasta în care există sigur un talger plin cu păcate, există și talgerul cultural, acela unde Carol al II-lea rămâne neîntrecut. Sigur, fiecare suveran al României, indiferent de gradul său de cultură estetică, a avut particularitățile lui. […]

Share This Post