Ca moderator al acestei întâlniri — lucru pentru care mulțumesc organizatorilor —, îmi revine onoarea de a deschide discuția despre arhitectură și urbanism în relație cu istoria regală. Azi dimineață am realizat că nu vorbim doar despre o istorie a regalității moderne în relație cu istoria construitului, ci despre o „cale regală” a edificării țării, din care arhitectura și urbanismul au făcut parte, de un parcurs în care aceste domenii moderne au cunoscut o înflorire fără precedent, ca și profesiunea de arhitect și știința urbanistică. Sigur, arhitectura a înflorit și sub alți ctitori luminați în alte momente mai vechi ale istoriei, dar niciodată cu o asemenea continuitate ca în perioada regalității moderne, când ne găsim sub o dinastie de ctitori ai artelor și vieții culturale; desigur, în relație cu întreaga modernizare a societății românești și a edificării statului național modern.
Tot astăzi, am devenit cumva conștientă de o semnificație personală aparte, care poate e a generației mele sau a unora din generația mea. În copilărie și adolescență, despre regalitate se șoptea numai. În facultate, rolul regalității nu putea fi prezent; exista doar pentru cine avea ochi să-l vadă sau să-l bănuie, iar eu personal știam mai bine despre modernismul din Occident decât despre cel pe lângă care treceam zilnic. Abia din 1989, și datorită prietenilor Nicolae Lascu și Alecu Beldiman, am început să mă aplec mai serios asupra lui, iar de aici am început să descopăr și ce dezvoltare culturală stătea în spatele lui. Pot spune că am descoperit à rebours „calea regală” despre care discutăm astăzi, adică această bogată perioadă a modernității și modernizării datorată în mare măsură celor patru monarhi moderni și strâns legată de ei.
Sigur că nu mă găsesc doar eu în această situație — rămâne încă un parcurs despre care mulți abia află și unde mai este încă mult de cercetat. Tocmai de aceea, trăiesc cu emoție această ultimă zi a proiectului Istorie regala în România. Valori europene în artă și arhitectură, iar „a gospodări” dezbaterea de azi mă tușează, ca om și cercetător, mai departe de sensul științific și omagial al evenimentului.
Avem minunata ocazie să pătrundem împreună în câteva din multele cotloane ale acestui drum regal prin alocuțiunile stimatelor personalități pe care voi avea onoarea să le introduc pe rând și cărora le mulțumesc cu această ocazie. Am să vă rog să-mi permiteți să nu fac prezentările vorbitorilor cu toate acreditările lor, pentru că îi cunoaștem prea bine și sunt convinsă că suntem mai câștigați dacă îi ascultăm un minut în plus. Pe cât posibil, voi încerca să fac introducerea alocutorilor prin citate din scrierile Ruxandrei Beldiman.
Ruxanda Beldiman este aceea care a avut — după cum știm cu toții — ideea acestui proiect cu caracter aniversar și care se numără printre primii cercetători tineri care s-au aplecat cu migală și erudiție asupra „ctitoriilor” regale moderne. Citez din Ruxanda Beldiman: „Arta și politica dau o luptă pentru a deține primul loc în inima regelui, scria Carol I în jurnalul său”. Afirmația se poate aplica întregii dinastii, chiar dacă, probabil, nu toți au făcut-o cu aceeași intensitate a trăirii și a urgenței cultural-educative —sau poate încă nu știu eu destul. Dacă sub Carol I se inaugurează „palatul regesc” de la Peleș, sub Carol al II-lea se termină cel mai tânăr palat regal al Europei, într-o perioadă în care regele are mari ambiții culturale, ambiții pe care unii arhitecți ai epocii le-au lăudat uneori aproape indecent. Lăsând însă la o parte textele encomiastice —față de care noi avem o oroare ușor explicabilă —, Carol al II-lea a jucat un rol foarte interesant, benefic și contradictoriu în același timp, în dezvoltarea arhitecturală a vremii. Un rol despre care domnul academician Răzvan Theodorescu ne va spune câteva cuvinte.
Nu cred că aș avea timp, domnule academician, să spun cât datorăm scrierilor domniei voastre pentru înțelegerea culturii și artei pe aceste meleaguri, așa că vă invit să deschideți această seară științifică și vă ascultăm.