Cu suita în patru serii intitulată Medeea, Geta Brătescu ne oferă un text care, refuzând să se închege într-un semnificat strict şi limitat, utilizează combinaţia — practic infinită — a semnelor pentru a-şi nara propria geneză; iar în această naraţiune intră atât evoluţia temei, cât şi evoluţia artistului faţă de ea.
La nivelul primei serii — «Medeea în cele şase zile lucrătoare ale ei», desen în creion şi cretă colorată, cu piele de șarpe — un fel de planşă anatomică atestă o existenţă embrionară, sub forma a șase endografii de ovul: «zilele lucrătoare» sunt, de fapt, sugestia unui timp al gestaţiei, în care nebuloase forţe intime «lucrează» la afirmarea de sine a demonicului. Conturul, iniţial oval, e puternic deformat de colcăieli şi devălmăşii primare, în care se citesc totuşi, destul de clar, profiluri de viitoare organe, — separate prin linie, identificate prin culoare, amoros-învrăjbite, fidele însă unei singulare, consecvente tensiuni lăuntrice. Demonicul e, aici, virtualitate sumbră, diseminare ordonată de nuclee vrăjitoreşti.
Seria următoare — «Portrete ale Medeei» — repetă o figură, aproape umană, aş zice; căci cele zece litografii introduc o notă firească de căldură şi transparenţă iar cele cinci culori îşi desfăşoară, lizibil, jocul caracterologic. Suita are rostul de a enumera stările interioare, sufleteşti acum, dispoziţiile ce transpar în orice obraz care certifică persoana: numai masca, una şi singură, este egală cu sine, în timp ce, aici, chipul e oglinda mereu schimbătoare a unui eveniment interior. La acest nivel, demonicul e graţie şi atracţie, forţa se ascunde în frumuseţe, energiile fatale — încă dormind îndărătul figurii — sunt numai surâs. Putem presupune că, la acest nivel, Medeea îl iubeşte şi este iubită de Jason.
Personal, citesc la nivelul următor — al desenelor în textil «Medeea în zece ipostaze» — o sângeroasă cronică a crimelor Medeei: imagini violente ale aceluiaşi creier, lăcaş congestionat, marcat prin lobi ce ies în evidenţă, al unei singure voinţe, lucide, implacabile, cu finalitate magic-malefică. Dacă din ovuli se prefigura fiinţa însăşi, dacă din portrete respira farme-cul persoanei, în aceste secţiuni prin cerebel se vădeşte actul voluntar însuşi, încărcat şi cromatic pătat de oroarea pe care o va provoca. Legenda motivului demonic se încheie cu «Opt exerciţii medeice», cusături pe in alb. E nivelul de «bătrâneţe» al temei, pragul la care acesta îşi divulgă propria schemă: fapta demonică s-a consumat, mitul si-a pierdut virulenţa; ceea ce rămâne e practică măruntă a vrăjii, ritual transmisibil, reţetă. Mitul e redus, aici, la scenariul său. […]