ION VIANU

O amintire și o punere în abis

 

Impresia pe care mi-a făcut-o Mariana Celac, a cărei reputație ajunsese la mine înainte de evenimentele din 1989 când am cunoscut-o, a fost aceea a unui ins care unea în mod exemplar inteligența și generozitatea. Această îmbinare fericită se vădea deopotrivă în viața privată și publică: Mariana era capabilă să lase baltă toate celelalte ocupații pentru a sări în ajutorul unei prietene, locuitoarea unei îndepărtate capitale europene, căreia îi arsese casa cu tot ceea ce conținea ea, pentru a o ajuta să se reinstaleze; și asta nu din sentimentul datoriei, ci numai prin îndemnul inimii. În meseria ei, arhitectura, performanța intelectuală era împletită cu aceleași porniri consecvent-generoase. Din eseurile ei de urbanistică, din convorbirile pe care le-am avut, rezulta că, în viziunea ei, un oraș nu poate fi exemplar doar prin măreția centrelor administrative și civice, prin eleganța cartierelor rezidențiale bogate și a locurilor de agrement, ci și prin modul de a trata problema majoră a locuirii celor mai săraci, care nu poate și nu trebuie să se coboare sub limitele decenței, așa cum se întâmplă mai pretutindeni, și în frumoasa noastră capitală, altminteri pururi în criză, în căutarea formulei urbanistice; alături de monumental sau de luxos trebuie să existe locuri decente de viețuire pentru cei mai modești. Într-un articol pe care-l citez din memorie, Mariana Celac afirma că cei mai săraci nu trebuie instalați în mari ansambluri urbane de tipul cetăților-dormitor, a „barelor” care în scurt timp se transformă în lugubre depozite de omenire suferindă. O soluție intermediară trebuie găsită pentru cei mai fragili: locuințe mai mici, familiale, dar cu acces la apă curentă, la evacuarea deșeurilor, etc. Nu se poate trece pe o cale scurtată de la slums-uri la cartierul rezidențial. Altă dată, prezentă la o discuție asupra pistelor ciclabile, Mariana a rămas tot timpul tăcută. Vizibil, avea obiecții, dar nu voia să strice o dezbatere însuflețită de intenții constructive. Dar, se întreba ea, la urmă, când m-am dus să o salut, ce rost are să pornești dintr-un loc mizerabil mergând pe drumuri ideal amenajate, printr-un centru decent, pentru a ajunge într-un alt loc mizerabil? Lua o poziție alternativă maximei: „Nu scopul, ci calea contează”, sugerând că punctul de pornire și cel de ajungere sunt, de fapt, esențialul. […]

Share This Post