Era o dimineață de iunie 1990 pe aeroportul Otopeni. Împreună cu Cătălina, zburam la Paris. În coada spre controlul pașapoartelor, în fața noastră, două doamne înalte și elegante prinse în conversație. Nu-mi amintesc cum am intrat în vorbă și ne-am recomandat. Cele două doamne erau Mariana Celac și Ana Blandiana. Am continuat discuția în avion, facilitată de o unică poziție a două banchete de două locuri față în față. În acele luni istorice aveam ce discuta. Mariana mergea la Paris să se întâlnească (după ceva ani) cu Mihai Botez. Ana Blandiana mergea mai departe, spre Montreal, la o conferință a scriitorilor.
La despărțire, pe aeroport, la Paris, i-am dat Marianei adresa și numărul de telefon al prietenei care ne găzduia pentru câteva zile. Vreo două sau trei zile mai târziu, Mariana telefonează să ne spună că Mihai și ea au stat destul împreună și vor acum să iasă la aer și distracție. Au venit să ne ia spre seară, amândoi eleganți și distinși. Îmi aduc clar aminte că Mihai era îmbrăcat complet în negru, aproape ca un prelat. I-am dus la restaurantul meu preferat pe atunci, Le Volcan, popular și nepretențios, aproape în vârful amuzantei Rue Mouffetard. Am stat de vorbă, mâncat, băut – mai ales băut – cam până spre două dimineața. Puneam țara și istoria la cale. Erau și timpurile. A fost un regal. Așa am cunoscut-o pe Mariana. […]
New Orleans, 2020