Când mă gândesc la ea, îi văd ochii râzători în timp ce desenează cai și pisici și ciori pentru un copil mofturos. Îi spune povești despre acei cai și pisici și ciori ale ei, niște prieteni îndrăgiți pe viață, cu care a trecut prin multe peripeții. Copilul cască gura la ea și îi pot îndesa pe gât lingurița cu legume pasate, pe care de obicei le scuipă. Ceea ce povestește e atât de simpatic-tandru, încât adesea, captivată și eu, uit lingurița în bol. I-am propus să imprim, să transcriu și să fac publică o carte ilustrată cu povestiri despre animale. Mi-a spus râzând că nu merită efortul, e mulțumită că ne distrăm noi trei. Când a început să vorbească, băiețelul a botezat-o Miana Cai și se bucura zgomotos de vizitele ei. Marianei îi plăcea noul nume și îl introducea în povestiri. Țin minte una în care Miana Cai se împrietenise cu un cioroi, Iacobici. În serile de iarnă îl striga să-i dea grăunțe – Iacobici! Iacobici! –, și el, dintre copacii ninși în întuneric, îi răspundea: „Aici! Aici!”, venea țopăind și se așeza pe șoșon. […]