Printre multele infamii făcute de Securitate a fost și aceea de a bifa în scripte recrutări de persoane, deși acele recrutări n-au avut loc. Dar și de a răspîndi zvonuri după Revoluție despre oameni care n-au fost turnători, dar care erau neconvenabili noului regim. Printre acele persoane a fost și Mariana Celac, despre care exigentul Mihnea Berindei vorbea cu neascunsă admirație. Ea s-a numărat printre cei puțini care au protestat împotriva demolărilor ticăloase din București și s-a opus așa-zisei sistematizări rurale, care a desfigurat nenumărate sate românești. Soția arhitectă a matematicianului Mihai Botez, ea însăși și matematiciană, ne-a lăsat o operă puternică și de o diversitate parcă de inspirație renascentistă, a cărei expresivitate n-a fost alterată, ci revalidată de trecerea timpului.
Am avut bucuria s-o cunosc pe doamna Celac. Ochii ei verzi-albăstrii, alungiți, cu privirea senină, și părul cenușiu, cu reflexe metalice, îți atrăgeau atenția înainte de a o auzi vorbind și de a ști cine e. Mai degrabă tăcută, într-o perioadă în care se purta vorbăria cronofagă, Mariana Celac nu improviza atunci când vorbea în public, spre deosebire de cei ce se încurcau pe cărările discursului democratic și păreau că-și scrântesc limba dacă aduceau vorba despre valorile autohtone, preocupați fiind să-și facă loc cât mai sus în noile ierarhii. Așa că rostea rareori „eu”, nu își evoca potrivnicia față de dictatură și nici riscurile pe care le presupunea această potrivnicie. Ca mulți adevărați sceptici, era îngăduitoare cu slăbiciunile altora: era dispusă să le treacă cu vedere, în numele celorlalte însușiri pe care le aveau acei alții. Astfel că, deși avea o memorie excelentă, doamna Celac nu-și pierdea timpul cu ranchiune, deși ar fi avut motive în privința multor persoane din categoria oportuniștilor cu vechime. Gândea pozitiv, fiindcă așa era construită, nu pentru că se purta gândirea de acest fel. […]