Il me paraît nécessaire, en guise d’introduction, de rappeler les deux fils rouges qui ont tissé ma relation avec Mariana Celac : le premier a consisté, dès lors que le régime communiste roumain était vécu par la majorité de ses habitants comme un échec cuisant et douloureux, à nous engager concrètement à le dénoncer, le second fut de s’impliquer dans le processus de transformation que le pays connut à partir de 1989 tout en demeurant vigilant, voire au besoin critique, à l’égard des élites gouvernantes et des modalités de décommunisation dès lors que celles-ci ne répondaient que très partiellement à la soif de justice sociale, de transparence politique et d’aspirations démocratiques de larges franges de la population. Qu’il s’agisse « des années de plomb » d’avant 1989, ou de celles, aussi enthousiasmantes que déstabilisantes, ayant suivi la chute du Mur, nous avons eu en commun de vouloir mettre l’humain au cœur de nos préoccupations, ce que d’aucuns qualifieraient de façon parfois narquoise, de vision « droit-de-l’hommiste ». N’en déplaise à ses détracteurs et conformément à cette éthique humaniste où nous nous sommes, elle et moi, retrouvées côte à côte, cette conviction partagée nous a amenées à nous solidariser avec des citoyens déterminés à crier leur désarroi, avec des communautés discriminées et/ou encore avec les victimes d’un patrimoine en péril, rural comme urbain. Mariana y contribuera via un engagement citoyen sans faille et son expertise d’architecte et d’urbaniste ; quant à moi, au travers d’un investissement rédactionnel et associatif qui m’amènera au plus près de quelques réalités essentielles de la Roumanie communiste et post-communiste.

Mon ami de longue date, Gabriel Andreescu, je pense, ne me démentira pas : les droits de l’homme incluant tant les libertés collectives qu’individuelles, pivot de tout processus de démocratisation constitua une motivation constante pour Mariana, elle qui, tout au long de sa vie, sut donner à cet axe principiel sa pleine mesure : qu’il s’agisse de la liberté d’expression en refusant de se taire sur la censure et la répression des années Ceausescu, qu’il s’agisse du droit d’association dont elle fit un instrument efficace durant les années de transition grâce à son travail au sein de différentes entités (Groupe pour le dialogue social, Fondation Soros, Pro Patrimonio, Union des architectes, Ordre des architectes, etc.) et au travers de ses projets professionnels où le droit de tout homme à un logement décent, condition sine qua non pour vivre dans la dignité, occupa une large part. […]

Mariana neînfricata,
Mariana prietena mea

Mi se pare necesar să amintesc, ca introducere, cele două fire roşii care au urzit relaţia mea cu Mariana Celac: primul a constat, dat fiind că regimul comunist român era resimţit de majoritatea locuitorilor ca un eşec usturător şi dureros, în angajamentul nostru concret de a-l denunţa, iar cel de-al doilea a fost să ne implicăm în procesul de transformare pe care România l-a cunoscut începând din 1989, păstrându-ne totodată vigilenţa şi, la nevoie, distanţa critică faţă de elitele care conduceau ţara şi de mijloacele prin care se făcea decomunizarea, întrucât acestea satisfăceau doar parţial setea de dreptate socială, de transparenţă politică şi de aspiraţii democratice din rândul unor largi pături sociale ale populaţiei. Indiferent că este vorba despre „anii de plumb” de dinainte de 1989 sau despre cei pe cât de exaltanţi, pe atât de destabilizatori, de după căderea Zidului Berlinului, ceea ce ne-a unit a fost dorinţa de a pune omul în centrul preocupărilor noastre, o atitudine pe care unii ar califica-o, cu ironie, drept o „viziune exagerată şi emfatică despre apărarea drepturilor omului”. Chiar dacă nu este pe placul detractorilor ei şi în conformitate cu această etică umanistă în care ne-am regăsit una lângă cealaltă, acea convingere împărtăşită ne-a condus să ne solidarizăm cu cetăţenii hotărâţi să-şi strige disperarea, cu comunităţile discriminate şi/sau cu victimele unui patrimoniu, deopotrivă rural şi urban, aflat în pericol. Mariana va contribui la acest demers printr-un angajament cetăţenesc neîntrerupt, precum şi prin expertiza ei de arhitect şi de urbanist; în ceea ce mă priveşte, printr-o implicare la nivel redacţional şi civic care mă va conduce cât mai aproape cu putinţă de câteva dintre realităţile fundamentale ale României comuniste şi postcomuniste.

Prietenul meu de multă vreme, Gabriel Andreescu, nu mă va contrazice, cred: drepturile omului, incluzând atât libertăţile colective, cât şi pe cele individuale, pivot al oricărui proces de democratizare, au fost o motivaţie constantă pentru Mariana, care, de-a lungul întregii ei vieţi, a ştiut să valorifice în cel mai înalt grad această axă principială: fie că este vorba despre libertatea de exprimare, refuzând să tacă în privinţa cenzurii şi a represiunii din anii regimului Ceauşescu, sau despre dreptul de asociere, din care a făcut un instrument eficient în perioada de tranziţie, datorită activităţii ei în sânul diferitelor entităţi (Grupul pentru Dialog Social, Fundaţia Soros, Pro Patrimonio, Uniunea Arhitecţilor, Ordinul Arhitecţilor din România etc.), şi prin proiectele ei profesionale în care dreptul oricărui om de a avea o locuinţă decentă, condiţie sine qua non pentru a duce o viaţă demnă, toate acestea au ocupat un spaţiu important. […]