Comme tant d’autres dont nous avons été proches – tant que faire se pouvait – avant 89, Marianna, d’abord, a été une voix.
C’est sa voix que nous avons rencontrée en premier. Cette voix qui racontait tant même sans dire. A son ton, à son rythme, à ses hésitations, ses silences, à la longueur et à la fréquence de ses silences, à leur densité, nous savions déjà si nous devions prendre pour argent comptant ce qu’elle allait nous dire, si les mots seraient bien les siens ou s’ils étaient dictés par la présence des oreilles de la Securitate. Si elle était seule, si Mihaï était à ses côtés, si sa mère était là. Si elle allait bien, si Mihai allait bien, s’ils étaient l’un ou l’autre en danger. Si l’inquiétude ou la lassitude avaient pris pour un instant le pas.
Ensuite venaient les mots dont il nous revenait de nous faire l’écho. Des mots clairs, toujours soigneusement choisis, dont Mihnea prenait note à toute vitesse.
En décembre 89, nous avons mis un visage, un corps, des couleurs, une allure sur cette voix.
Mariana et ses grandes chemises blanches.
Marianna et ses cheveux soigneusement tirés en queue de cheval, la tête légèrement rejetée en arrière, ses paupières qui clignaient sur son regard comme pour mieux décrypter la rumeur du monde.
Une présence attentive.
Une élégance brute et sans fard.
Son amour des matières, son respect des matériaux. Une grosse toile blanche, une motte de terre, une pierre plate, des outils parfaits.
Je me souviens de sa main caressant un grand plat de métal, c’était un geste amical et complice, elle en comprenait la forme et l’espace, elle en aimait la matière et sa caresse disait cette admiration grâce à laquelle les objets conquièrent une vie propre. […]
Mariana Celac
Că atâția alții de care am fost apropiați, pe cât se putea, înainte de 1989, Mariana a fost mai întâi o voce.
Prima oară i-am întâlnit vocea. Această voce spunea atât de multe fără să spună ceva anume. După tonul, după ritmul, după ezitările sale, momentele de liniște, după lungimea și frecvența acestor liniști, după densitatea lor, noi știam deja dacă trebuia să credem ceea ce urma să ne spună, dacă erau cuvintele ei sau unele dictate pentru urechile celor de la Securitate. Dacă era singură, dacă Mihai era lângă ea și dacă mama ei era în preajmă. Știam dacă se simțea bine, dacă lui Mihai îi era bine, dacă unul sau celălalt erau în pericol. Dacă neliniștea sau oboseala îi cuprinsese pentru o clipă.
Apoi veneau cuvintele al căror ecou trebuia să devenim noi. Cuvinte clare, alese întotdeauna cu grijă, pe care Mihnea le nota în grabă.
În decembrie 89, i-am dat acestei voci un chip, un corp, culori, o alură.
Mariana și cămășile ei mari, albe.
Mariana și părul ei strâns cu grijă într-o coadă de cal, capul ușor înclinat spre spate, pleoapele care clipeau deasupra privirii, ca pentru a decripta mai bine zgomotul lumii.
O prezență atentă.
O eleganță simplă și fără fard.
Dragostea ei pentru materie, respectul pentru materiale. O pânză albă groasă, o bucată de pământ, o piatră plată, unelte perfecte.
Îmi aduc aminte de mâna sa mângâind o tavă mare de metal, era un gest prietenos și complice, îi înțelegea forma și spațiul, îi iubea materia, iar mângâierea ei arăta admirația prin care obiectele își câștigau o viață proprie. […]