GABRIELA ADAMESTEANU – Refuzul apartenentei locale

Am intotdeauna un moment de ezitare atunci cånd, in Romånia, ma intreaba cåte cineva:

— De unde esti?

Tentatia mea, de fiecare data, este sa raspund:

— Din Romånia.

|mi reprim bineinteles acest raspuns spontan. Mi-e teama ca pare sfidator si prostesc, nu inocent, asa cum il percep eu. N-am sfidat niciodata pe nimeni, decåt, poate, involuntar. M-am surprins, cu neplacere, in nenumarete situatii reactionånd mai «umil», sau cel putin «mai modest» decåt consideram ca s-ar fi cuvenit.

Te nasti cu sfidarea (si de aici curajul) ori cu modestia (de aici umilinta), in sånge. S-a transmis printr-o gena si/sau s-a cultivat in aerul copilariei, s-a extras din comportamentul parintilor. Pe aceeasi linie ti-ai ales si mo-delele.

(O fi adevarat ce spun, n-o fi? ma intreb, de cåte ori fac astfel de afirmatii).

La mine in familie nu am vazut pe nimeni sfidånd, chiar cånd refuzau ceva ce implica o sfidare: de pilda sa fie informator al Securitatii (ca tatal meu, chinuit pe tema aceasta, in anii ‘50, in orasul meu de adoptie, Pitesti) ori membru PCR (ca unchiul meu Oita, o somitate in lumea veterinara, marginalizat si apoi relansat, partial, la Cluj).

Dar sa revin de unde am plecat, la intrebarea:

— De unde esti?

Crezånd ca n-am inteles, pentru ca totdeauna eu tac, derutata, cel ce ma intreaba, insista:

— De unde esti, de loc? Din ce loc esti?

Tot cazånd pe aceasta tema de discutie, una dintre cele mai firesti, in Romånia (ba poate peste tot in lume), m-am mai rodat.

Acum am doua raspunsuri pregatite, pe care, dupa o ezitare variabila, le utilizez la intåmplare. Fiecare dintre ele imi suna fals sau ciudat. Påna acum, in clipa cånd scriu acest text, nu m-am intrebat de ce la sfårsitul tutu-ror discutiilor pe aceasta tema ma incearca o usoara stare de nemultumire, peste care, fireste, incerc sa trec, fara s-o aprofundez.

Asadar, iata cele doua variante de raspunsuri:

1

— Din ce loc esti?

— Sunt regateanca.

Comentariul a. Termenul de regatean-regateanca nu mai are azi o circulatie curenta. Banuiesc ca trimite, prin sonoritatea lui, la un alt timp, poate inainte de primul razboi, poate cel interbelic. Eu l-am auzit in casa, de la parintii mei. Tinerilor cuvåntul «regatean-ca» s-ar putea sa le sune desuet. Ori chiar ininteligibil. |nseamna, de fapt, «locuitor al Regatului, adica al Romåniei create de Unirea din 1859».

Nu exclud nici ca pentru anumite urechi exista o conotatie monarhista, din cauza ca «regatean» este un derivat de la «regat». Un istoric al limbii romåne ar face imediat lumina aici, unde eu båjbåi ca prin ceata.

Asta insa nu schimba cu nimic faptul ca o eventuala conotatie monarhista creste si ea incarcatura de desuetudine a cuvåntului respectiv. |n mai putin de un deceniu cuvintele din aceasta sfera s-au devalorizat, o data cu spe-ranta ca «monarhia salveaza Romånia». A fi monarhist a devenit un act gratuit pur, iar in Romånia gratuitatea este evaluata drept ticneala ori

de-a dreptul prostie. Nici un om cu minima ambitie, dar cu picioarele pe pamånt nu mai accepta sa fie tratat drept monarhist, daca nu cumva reuseste sa fie si un apropiat al presedintelui, si un monarhist de rezerva.

Nu trebuie uitat nici ca Romånia este o tara fara memorie. Este un repros ce i se facea si in interbelic. Pe acest teren al uitarii si confuziei s-a mers insa departe dupa ce comunismul, cu cele doua faze al lui, una internationalista, una nationalista, a zapacit complet trecutul in mintile oamenilor, utilizåndu-l cum vroia si cånd vroia. Nu degeaba in Romånia legea dosarelor nu trece si nu trece, ca un odgon pe care vrei sa-l våri prin gaurile unui ac. Enzime locale lasa fiecaruia posibilitatea sa-si aminteasca din propriul trecut numai ceea ce vrea, iar cei din jur nu au alta grija decåt sa te trimita cåt mai des si mai nemotivat in locul originar de unde ai venit pe lume.

Ca atare, cine isi mai aminteste de toata lumea buna care orna lista asociatiei «Romånia Viitoare»? Nici cei de pe lista, nici cei care citeau prin anii ‘91–’92 lista plini de speranta, emotie si respect nu si-ar mai pierde vremea cu asa ceva. Cåti de pe lista nu se scutura azi de epitetul de «monarhist», ca dracul de tamåie, pentru ca vor sa mai aiba un viitor in politica?

Nici eu nu sunt monarhista. Am ajuns la aceasta concluzie dupa mai multi ani in care nu aveam o opinie clara. Regele Mihai imi impunea un alt tip de respect, mult mai profund, decåt toti ceilalti in care, vremelnic,

mi-am spus speranta ca «vor salva Romånia». M-au revoltat si multele situatii penibile in care a fost pus in toti acesti ani. Am facut interviuri si am scris despre el, evitånd sa ma gåndesc la optiunea mea, påna mi-am dat seama ca nu are nici o sansa sa mai revina pe tron. Atunci am cam la-

sat-o si eu balta, ca demers publicistic. Numere la revista 22 cu Regele pe coperta facem relativ des, de cåteva ori pe an, pentru ca se vindeau bine, chiar daca el tot cobora in sondaje ca om politic. Indignarea ma cuprinde din nou de cåte ori vine Regele in tara si trebuie sa stea in case gen Vila Lac, din cartierul rezidential fost comunist, actual democrat. Iar cei cei

si-au luat voturi pe seama lui, nu se gåndesc sa-i dea o måna de ajutor ca sa i se restituie vreuna dintre proprietati. Dar asta-i tot.

Cum de am ajuns aici, cånd vorbeam despre «loc» si nimic mai mult? Asadar, pentru mine, termenul de «regatean-ca» e pur geografic, nu istoric. Apartenenta mea geografica mentala include doua provincii, Muntenia si Moldova, dar si timpul de cånd s-au unit ele, asadar 1859.

Påna acolo se intinde de fapt si memoria precisa a familiei mele. Tatal meu, care era profesor de istorie, a facut un arbore genealogic cu care a putut cobori cu un secol mai mult, påna spre sfårsitul secolului XVIII, cånd si-a mai gasit inaintasi preoti. Undeva, prin biblioteca, trebuie sa mai existe o carte veche, cu alfabet de tranzitie, cu iscalitura bunicului meu dinspre tata, tånar preot din Cåmpia Dunarii. Amintirile lui trebuie sa se intinda dincolo de hotarul istoric al Unirii din 1859, dar eu nu ma recunosc in ele. Interesul meu este limitat la acest timp al Romåniei regatene, despre care am citit memorii, mai ales cånd lucram la Dimineata pierduta. Mai jos de acest prag temporal nu-mi place sa cobor, am realmente un inconfort, de parca intru dintr-un parc amenajat intr-o padure fara carari.

Nu am nostalgia epocilor fanariote, si, cu atåt mai putin a secolelor pur medievale romånesti cånd provinciile mele «de loc» erau nu numai separate, dar se mai si luptau intre ele. Poate ma deranjeaza mitologizarea inevitabila a acestor timpuri, desi tatal meu, in toata saracia noastra din anii ‘50 a cheltuit ce-a putut pentru colectiile lui de documente legate, din se-colele XIV–XV–XVI. Le-a tot fisat si a pregatit din ele lucrari cu care n-a facut mai nimic. Este o amintire care imi strånge inima si acum, cånd am ajuns la vårsta lui, si datorita careia, poate, am fost incråncenata in tot ce am facut.

Dar tot ce scriu acum nu cred ca are vreo legatura cu «locul», ci mai degraba cu «timpul» locului meu de origine: regatul.

Comentariul b. Sunt constienta ca termenul de «regatean» il rostesc de fiecare data cu o nuanta polemica, punåndu-l in antiteza cu cel de «ardelean». Ma deranjeaza, dar ma si face sa råd orgoliul ardelenilor care anunta totdeauna «cu gura plina» ca ei sunt din Ardeal, ardeleni. Asadar inima, leaganul etc. Romåniei, pentru care s-a varsat sånge, diplomatie, se consuma in fiecare zi certuri aprige, multa diversiune etc.

Nu vad de ce sa ai un blazon special daca esti ardelean. Nu cred ca sunt mai civilizati, mai cinstiti, mai statornici in cuvåntul dat decåt mine, de pilda, care sunt nascuta si traita in «tara lui Mitica». Nu traiesc anxietatea, partial indusa, a pierderii Ardealului, asa cum nu traiesc «rusinea de a fi romån», alta trauma locala. Poate pentru ca sunt femeie, iar femeile au un gen de maturitate si bun simt pe acest tip de subiecte. Mitologiile locului sunt stratificate, ierarhizate la romåni si Ardealul este in topul topului. Påna si in familia mea paterna exista orgoliul ca pe-o linie ne-am trage din ciobanii din Salistea Sibiului. Eu nu mi-am cultivat-o, si mai degraba ma refer la restul: o amestecatura de ascendenti olteni, greci, bulgari, si mai presus de toate, romåni.

Acum voi incepe sa ma contrazic.

Daca nu am sfidarea in sånge, am in schimb mania contradictiei.

M-am nascut cu ea. Poate sa tina de mitologia Berbecului? |n ceea ce ma priveste, mania contradictiei este una dintre putinele mele certitudini, pentru ca am incasat destule scatoalce pentru ea, dar «o am in sånge», nu se stie de unde. I-am auzit de cånd eram mica pe parintii mei, profesori, asadar cu pregatire pedagogica, constatånd, nemultumiti, la o vårsta cånd nu uiti asemenea fraze, desi nu le intelegi:

— Copilul asta are mania contrazicerii.

Constatarea lor m-a urmarit in timp si a trebuit sa-i recunosc exactitatea. Pornirea de a contrazice este o tentatie irepresibila, m-am lovit de ea in viata mea personala, iar in cea profesionala mai ales dupa 1989. Nu m-au vindecat de ea nici insultele din presa.

Miturile locului ma fac suspicioasa: exista o trasatura familiala pe linia paterna care ar trimite spre portretul ardeleanului «workahoolic», obstinat in munca lui, solid, onest. Asa s-au facut performantele intelectuale ale unchilor mei, s-a pastrat ceva din asta si la generatia urmatoare, a mea. Dar nu se poate sa fi fost oameni de genul asta si in Regat? Eu sunt convinsa ca da.

Pentru ca eu de aici sunt. La 14 ani, intr-o duminica de vara, atunci cånd m-am plimbat incåntata prin Cluj, m-am simtit in alta tara. Totul diferea: fustele crete ale unguroaicelor, apa verde a Muresului, prajiturile din cofetarie, bisericile. Acum toate acestea au disparut, unificate. Suntem cu totii din acelasi loc, aceeasi cenusie tara.

Si asa am ajuns la cea de a doua varianta de raspuns:

2

— De unde esti de loc?

— M-am nascut in Moldova, la Tg. Ocna.

— Pai atunci esti moldoveanca.

— Nu, pentru ca parintii mei nu erau de acolo. Si oricum, n-aveam decåt 4 ani cånd am plecat din Moldova.

1946. Anul des pomenit al secetei din Moldova. |mi amintesc acea lunga calatorie, «tara» vazuta de la un cap la altul, case mici pe coline zarite pro-babil prin geamul vagonului de marfa in care ne aflam cu catel, cu purcel, seara cånd tata a inchis vagonul lovindu-l cu capatul toporului ca sa intepeneasca mai bine incuietoarea si i-a spus mamei o fraza memorata ca o conserva, pentru mai tårziu, cånd o voi intelege:

— Gara asta este plina de rusi…

Nu sunt moldoveanca, doar in trecere am fost prin Moldova, m-am mirat prima oara ca arata atåt de modesta, dupa povestile nostalgice, induiosate ale parintilor mei. Erau nostalgici nu atåt dupa loc, cred eu, cåt dupa timp – tineretea lor, inainte de comunism. Povesteau numai despre oameni prietenosi si buni, de måncaruri rafinate, la care neaparat pui småntåna.

Si eu am o asteptare a unui loc prietenos si cald, un loc de vara, pe care scurtele mele calatorii in Moldova, din pacate, nu l-au confirmat. Iar amintirea mea din Tg. Ocna, de cånd aveam cel mult patru ani, este una dintre cele luminoase: o curte plina de iarba si flori, o casa mare si alba.

Aceasta imagine este construita pentru antiteza cu orasul in care de fapt am locuit cel mai intens – påna cånd am plecat la Bucuresti, la 18 ani, dar si in vacante, si dupa moartea tatalui meu, cånd inevitabil mai veneam, pentru ca mama ramasese acolo.

Este orasul meu de adoptiune, Pitesti, care de fapt mi-a marcat copilaria si adolescenta. Stiu fiecare crapatura a astfaltului, fiecare zid, fiecare casa din Pitestiul anilor ‘50–‘60. Toate intåmplarile acelui timp vin dintr-un adånc, dar poarta marca acelui loc. Dealurile albastrii dupa care jinduiesc vara in Bucuresti, cerul cu stele la care ma uit atåt de rar, perii, prunii, merii, corcodusii acoperiti de flori primavara, in jurul zilei mele de nastere, in jurul Pastelui sunt din acest oras care intotdeauna ma gåndesc ca nu-i al meu, ca nu-i apartin, de cåte ori cineva vrea sa mi-l ofere ca «loc».

Am petrecut insa o eternitate acolo, un timp stagnant, in contrast cu nerabdarea mea de a-l parasi in orice fel s-ar fi putut. Bucuresteanca esuata o viata intreaga in provincie, mama ne-a sadit, si mie, si fratelui meu, dorinta de a trai in capitala. Era insa mai mult decåt senzatia ei de a fi fost prinsa in Pitesti ca intr-o cursa din care nu a mai scapat decåt prea tårziu, dupa ce murise tata si-si considera viata terminata. Parintii mei respingeau acest oras cu «oameni rai», si viata lor amaråta, umpluta de necazuri cotidiene si de o permanenta anxietate politica, de un sentiment de marginalizat, le justifica probabil, si retrospectiv, modul in care au perceput orasul Pitesti si intreaga regiune.

Dure, necizelate le pareau mai toate pe acolo, påna si modul cum femeile duceau pe cap cosurile cu sticle cu tuica pe care le aduceau la oras, sau dialectul local. Abia la facultate aveam sa descopar ca unele formule lingvistice de care noi rådeam (de pilda «cura» pentru «a curge») si chiar acest port pe cap al greutatilor erau stravechi, deci nobile, proveneau asadar din indepartata mostenire latina.

Locurile, descopar acum, au sau nu importanta pentru noi daca cineva le umple de o mitologie: un spirit inchis de o måna straina, ca un fum, in-tr-o sticla.

 

Share This Post