[…] Iată întrebările-teme pe care i le-am propus doamnei Celac:
- Vă mai amintiți în ce context ați fost invitată să deveniți membru GDS?
- Care este, după părerea dumneavoastră, specificul GDS – sau o definiție posibilă a sa?
- Ați putea să eșalonați evoluția Grupului, pe decenii: în anii ’90, în anii 2000, acum?
- Ce rol a jucat, dacă a jucat, GDS în evoluția dumneavoastră?
- Vă mai amintiți o întâmplare aparte, simpatică, dramatică, remarcabilă, legată de GDS?
[…] Altfel, apartenența mea la Grup a fost totdeauna relativă. Eu nu sunt un intelectual. Sunt, în orice caz, departe de intelectualul umanist care formează acum, cred, substanța absolută a Grupului, a demersului Grupului și membership-ului la Grup. Eu sunt un meșteșugar. Pentru că sunt meșteșugar, obiectivul meu este fixat pe realitate și m-am trezit într-un loc unde lumea ideilor sau a conceptelor și implicit rivalitățile personale sunt infinit mai intense decât în lumea mea, a realității de meșteșugar. Așa că, într-un fel, în momentul când Grupul a pornit pe calea formalizării existenței sale, probabil m-am simțit, hai să zicem, nu mai puțin angajată, dar în orice caz mai puțin membră cu drepturi absolute în Grup, deși, așa cum s-au întâmplat lucrurile, sunt unul din cei nu foarte mulți – acum se cheamă membri fondatori.
Mi-am închipuit cu totul altfel viața și evoluția grupului. Spuneam că am fost împotriva ocupării acestei case. În primul rând, pentru că fusese casa pregătită, dar nefolosită cred (cu excepția câtorva petreceri) de Nicu Ceaușescu, deci direct legată de grupul extrem al puterii. Iar în al doilea rând, pentru că îmi închipuiam că un grup pentru dialog social ar trebui să aibă o existență ascetică, o existență de o mare simplitate exterioară, iar casa asta fusese de foarte curând reabilitată, arhitectura – refăcută cu oarece grijă, iar decorul interior, mobilier – de un kitch devastator. Așa că mi-am închipuit locul unde Grupul și-ar duce veacul altfel decât această casă.
A fost un episod, cred, petrecut la sfârșitul lui ianuarie într-o întrunire de care toată lumea își aduce aminte: cea în care a izbucnit la suprafață și denumirea revistei „22”. Și eu mi-aduc aminte ce frig putea să fie. Cred că era acolo unde a fost librăria iar acum e, cred, un bistrou. Mi-aduc aminte ce frig era, ce încotoșmănați erau cu toții în haine, fulare și căciuli. Și-mi aduc aminte de Emil Hurezeanu, tânăr și slab, care a întrebat: „unde sunt dosarele? Unde sunt files-urile?” Și eu am zis: „Care files-uri?” Iar el a spus: „Dosarele reformelor. Reforma educației, reforma instituțiilor statale, reforma economică”. Întrebarea lui Hurezeanu m-a împins foarte tare către o perioadă de raționamente despre ceea ce ar trebui să facă Grupul. Și în capul meu de meșteșugar și de proiectant am văzut viitorul Grupului ca producător de proiecte.
O scurtă vreme, și cu destul de puțină lume, treaba asta s-a întâmplat, dar s-a stins așa cum a început. Cred că în primii doi ani, poate mai puțin, a funcționat un grup de studiu pentru reforma economică. Cred că era, poate, condus de Igor Lemnij, cu Daniel Dăianu și cu un grup de economiști. Cred că a mai fost și un grup pitoresc pentru reformă constituțională, format din niște bătrâni juriști constituționaliști care argumentau foarte lung și foarte mult; nu-mi aduc aminte să fi produs vreun document și cred că s-a discutat foarte mult despre reforma educației, pentru că, în prima perioadă, domnul Șora fusese ministrul educației, ministrul învățământului. Și aici, din nou, m-am ciocnit de Weltaunshaung-ul Grupului. În legătură cu reforma educației, se vorbea foarte mult despre învățământul de elită, despre nevoia formării elitelor decimate, distruse, iar eu m-am simțit atunci, ca și acum, aruncată în tagma lui Spiru Haret, cu sentimentul că elitele nu pot să fie formate. Ele se formează singure și, dacă ceea ce s-a întâmplat în anii ’30, s-a întâmplat, a fost pentru că, la 1900, Spiru Haret a făcut câte o școală în fiecare sat. O școală care până acum funcționează în multe locuri; o școală în care am învățat și eu când am mers la școala primară.
Am rămas cu conștiința asta, a Grupului care se reprezintă pe sine însuși. Mi-a devenit foarte clar că, dacă există o responsabilitate a elitei față de rămânerea istorică în Evul Mediu a României, este să facă un proiect pentru această Românie, iar nu pentru sine. Și după un eșec al unei inițiative de program-studiu, dar și reformă economică adresat sărăciei, m-am dus să mă ocup de sărăcie, ca meșteșugar.
Aș spune că există un moment în – hai să-i spunem – alcătuirea Grupului din niște inși, nu? Pentru că Grupul este o colecție de inși, de persoane extrem de clar și de puternic conturate. În primele întâlniri îmi închipuiam că deschiderea către tehnologie, către specialiștii industriilor, către știintele exacte o să fie cât se poate de naturală. N-a fost deloc naturală și, probabil odată cu chestia asta, și eu am rămas stingheră. Stingheră într-o lume unde afirmarea publică este extrem de puternică sau are parte de o prețuire, după mine excesivă, în care competițiile personale intră în conflict cu ceea ce am fost învățată în copilărie. Existau, printre „regulile de aramă” ale vieții în societate, regula neținerii de cont, atunci când formulezi o părere despre cineva, de părerea pe care persoana respectivă o are despre tine. Și mi se spunea că, în momentul în care împingi spre simetrie aceste două chestii, îți pierzi libertatea, simțul critic, capacitatea de-a înțelege lucrurile din jurul tău. Ei, și aici m-am împiedicat în relațiile cu Grupul.
Nu știu cine spunea – din ultimele reacții care au fost în „22”, poate Rodica Palade – că e un fel de atașament, hai să-i spunem… nu i-aș spune mistic, dar aproape, la ideea de grup și, cu toate distanțările mele sentimentale sau programatice, am rămas pentru că a fost acel moment de început… când m-am întâlnit cu Mihnea pe strada mea, la București, lucru pe care nu credeam că o să-l trăiesc vreodată. Nu știu… nu am întâmplări hazlii. (râde)
Douăzeci și cinci de ani înseamnă într-adevăr o vârstă… nu știu… mă gândesc la producția Grupului, mă gândesc la iluzia mea despre rapoartele pe care ar fi trebuit să le producă [acesta] tot timpul. Mă gândesc la singurul raport care a ieșit din chestia asta și care e raportul lui Victor Bârsan despre Piața Universitații. Îmi dau seama că toată lumea a avut o „existență extraconjugală” intensă în afara Grupului și mă întreb cum chestiile astea s-ar putea aduna la un loc, sau dacă s-ar putea aduna la un loc: pentru că a scris și Pleșu, a scris și Liiceanu, a scris și Gabriel Andreescu ; Gabriel Andreescu, care a publicat, adică i s-a tipărit – pe o mașină de tipografie rătăcită aici în curte, reparată de un coleg care a ajuns între timp un coleg de atelier, care a ajuns între timp [și] un bun tipograf – o carte de fizică; [s-a tipărit], după aceea, o carte a lui Constantin Joja reprodusă în facsimil. Cartea lui Gabriel Andreescu trebuie să o mai aibă Gabriel Andreescu, dar cartea arhitectului Constantin Joja cred că a adus-o Gina Vieru. Eu nu o mai am. Nu știu unde este.
Deci, hai să spunem: producția directă, în afară de revistă și în afară de întâlnirile din sala asta reproduse în revistă, e destul de subțire.
A fost o perioadă când efectul era de tunet, de furtună, să spunem, în perioada primelor alegeri, sau a alegerilor din perioada anilor ’96, care au dus la răsturnarea sau relativa răsturnare de clasă politică. Dar, în același timp, spun: există această „viață extraconjugală” a membrilor Grupului și mă întreb cum ar putea să fie adunată ca să dea măcar o imagine a surselor efectului extrem de puternic pe care l-a avut Grupul; un efect de altfel extrem de polarizator, pentru că s-a format o categorie de adepți incondiționali și de adversari incondiționali. Poate, în ultimii zece ani, această polarizare este mai puțin evidentă, dar ea există în continuare, și Grupul funcționează oarecum ca un prizonier al incondiționalilor săi adepți.