Prima oară am auzit de Mariana Celac, ca și de Doina Cornea, Radu Filipescu sau Gabriel Andreescu, la radio Europa Liberă. La începutul anilor ’80, într-o perioadă în care tatăl meu nu înceta să îmi repete până la sațietate „să am grijă cu cine și ce vorbesc”, curajul lor de-a se opune în mod deschis regimului Ceaușescu mi se părea aproape nebunesc și nu puteam să-mi imaginez cum arată în realitate aceste personaje cu statură legendară (cel puțin pentru mine).
După 1989, când i-am văzut prima oară la televizor, țin minte că ceea ce m-a frapat au fost câteva trăsături pe care le aveau în comun: o anume fragilitate, un bun simț și o modestie excesive conferindu-le, nu știu de ce, o imagine complet diferită de aceea din așteptările mele. Mai târziu am avut ocazia să o cunosc personal pe Mariana Celac, să ne apropiem și să dezvoltăm o fructuoasă colaborare profesională bazată pe un spirit camaraderesc desăvârșit. Primele impresii nu numai că mi s-au confirmat, dar mi s-au întărit și nuanțat. Întotdeauna mi s-a părut că era preocupată să deranjeze cât mai puțin, evita polemicile (despre care mi-a spus explicit că-i displăceau). Evita să se plângă și de propriile probleme; nu spunea niciodată mai mult decât „eram în starea aia în care cucoanele simt nevoia să meargă la coafor sau la cumpărături”. În același timp, era gata să asculte păsurile altora, să ajute și să dea un sfat bun.
A preluat responsabilitatea continuării revistei Arhitectura la începutul anilor ’90, când au fost tăiate sau diminuate subvențiile Ministerului Culturii și când părea că pe nimeni nu mai interesa această revistă. Era perioada în care prin eficientizare economică se înțelegea desființarea bibliotecilor și eventual înlocuirea lor cu baruri, așa cum s-a întâmplat cu biblioteca taberei studențești din Costinești, unde am văzut cu ochii mei albume de artă aruncate la gunoi și pe care le răsfoisem în zilele ploioase din sejururile mele de dinainte de ’89. […]