Am cunoscut-o pe doamna Mariana Celac în atmosfera de după 1989 a revistei Arhitectura, de care răspundea, printre alte atribuții, în noua conformare a Uniunii Arhitecților, conduse de Alexandru Beldiman. Avea deja o aură despre care nu se discuta deschis, dar care o preceda în aparițiile publice: se număra printre fondatorii GDS, avusese o cunoscută activitate disidentă, iar despre Mihai Botez știam deja de la Tulcea, unde fusese exilat ca director al Centrului de Calcul. În discuțiile la care eram prezent, strălucea prin dezinvoltură, prin prestanța și actualitatea ideilor, în netă diferență față de atmosfera stătută, de până atunci: am ascultat-o argumentând și în ceea ce privește restaurarea BCU, a Palatului Telefoanelor, apoi a primelor clădiri ce aveau a se ridica, printre care extinderea de la Muzeul Satului, cu proiectul Patriciu–Simiraș. Peste tot a fost articulată, convingătoare, extrem de pasionată/pasională în formularea discursului. De fapt, întotdeauna a fost așa, de atunci înainte, susținând cauze întru justețea cărora se investea. […]