Am cunoscut-o pe Mariana Celac în 2004 la Berlin, la o conferință pentru construcții din pământ. Era un subiect inexistent în mediul profesional din România, dar cu care luasem contact în cadrul studiilor mele din Germania. Profitam să revăd colegi și profesori din perioada studiilor, fără nici cea mai vagă idee că un astfel de subiect ar putea atrage și alți arhitecți din România.
Din această întâlnire întâmplătoare s-a născut asociația Arhiterra, o mică efervescență pentru peisajul profesional, care a adus în discuții arhitectura de lut, arhitectura ecologică, meșteșugurile tradiționale în construcții, peisajul cultural, patrimoniul… Am învățat atunci să împletesc teme profesionale cu banalități ale vieții (savoarea unui ceai bun, bucuria unei lecturi interesante, umorul, muzica… ), descoperind arhitectura ca pe un mod de viață.
Prietenia profundă și caldă pe care doamna Celac mi-a arătat-o a rămas pentru mine o rază care mă ghidează în viață și în activitatea profesională. Răspunzând invitației de a scrie acest eseu despre dânsa, am căutat printre amintiri acele imagini care pot prezenta public omul modest, cu inteligență sclipitoare, atent la lumea înconjurătoare, pe care l-am cunoscut eu. Încercând să schițez acest portret, așa cum aș începe să creionez un concept de arhitectură, am reușit doar să extrag câteva idei și tablouri ale unor evenimente comune. […]